Oare de câte ori ne dorim ca în viaţa noastră să se facă într-adevăr voia lui Dumnezeu? „Facă-se voia Ta!” Cu câtă deplinătate a conştiinţei cerem de la Bunul Părinte acest lucru, în rugăciunea pe care cei mai mulţi dintre noi o rost

Oare de câte ori ne dorim ca în viaţa noastră să se facă într-adevăr voia lui Dumnezeu? „Facă-se voia Ta!” Cu câtă deplinătate a conştiinţei cerem de la Bunul Părinte acest lucru, în rugăciunea pe care cei mai mulţi dintre noi o rostim cel puţin o dată în zi? Noi cunoaştem în general voinţa dumnezeiască în ceea ce priveşte viaţa noastră, întrucât această voinţă este exprimată în legea morală dumnezeiască cuprinsă în Sfânta Scriptură. O ştim din Porunci, din cuvintele Domnului şi ştim de fapt că Dumnezeu „vrea ca tot omul să se mântuiască…”. El nu vrea osânda veşnică a nimănui, aşa cum ar dori omul pătimaş pedepsirea unui răufăcător şi, prin urmare, cu mine vrea acelaşi lucru: să mă mântuiesc, să trăiesc o viaţă evanghelică în care să fiu şi altora lumină către mântuire. Dumnezeu este voitor a tot binele pentru tot omul. Însă uneori acest bine ca urmărire a binelui veşnic, a mântuirii omului, poate căpăta de multe ori accente dramatice, dureroase, neplăcute în viaţă. Pentru îndreptarea omului Dumnezeu poate folosi bisturiul suferinţei aşa cum medicul este nevoit să taie trupul bolnav pentru a-l însănătoşi, sau să îi administreze tratamente puţin plăcute. În acest sens şi „facă-se voia Ta” poate avea astfel de înţelesuri în viaţa noastră.

Voinţa dumnezeiască spre mântuire

Cunoscându-ne propriile păcate, ştiind că viaţa noastră nu este una tocmai plăcută lui Dumnezeu, mai putem spune cu deplină încredinţare „facă-se voia Ta?”.

Aşa ar trebui pentru că binele pe care Dumnezeu ni-l vrea este unul veşnic şi de aceea uneori este necesar ca El să taie cu dragostea Sa în trupul păcatului ţesut ca un parazit pe fiinţa