Născut

pe 2 martie 1957 la Ploieşti, unde îşi petrece copilăria şi îşi face studiile, până la bacalaureat, finalizate apoi la Politehnica bucureşteană, Călin Angelescu nu şi-a câştigat pâinea ca inginer, ci mai mult ca lucrător la cărţi, muncind o vreme la Librăria Editurii Cartea Românească (au mai pus osul pe-acolo Mircea Nedelciu, Florin Iaru, Dan Stanciu). După ’89, când i s-a recunoscut, în sfârşit, dreptul de semnătură, a lucrat prin redacţiile unor reviste literare. Dar nu prea mult, fiindcă în 1991 se stabileşte cu familia în Olanda. Nu ştiu din ce motive. Nu ştiu cu ce s-a ocupat pe-acolo. Ştiu însă că nu i-a picat deloc bine, opţiunea olandeză fiind „mai mult de nevoie decât de voie”, după cum depune mărturie bunul lui prieten Lucian Vasilescu, un alt ploieştean băjenit, căruia îi va veni şi lui curând rândul la cronică. Normal că din Olanda „neadaptat, revenea însă mereu”, după cum confirmă o altă sursă. Ultima dată a revenit ca să rămână definitiv, stingându-se pe 12 septembrie 2002, la Cârlibaba, în judeţul Suceava, unde îşi construise o casă, pe care scrisese cu litere din bârne un cuvânt scurt: POEM.

De scris,

Călin Angelescu a scris poezie peste tot, şi în România şi în Olanda. Nici vorbă însă de publicat, înainte de ’89. Poetul Mircea Ciobanu, slujbaş la „Cartea Românească”, explică de ce: „niciun poem nu putea fi apărat de maşinăria de interpretat şi de găsit erori ideologice, tot mai bine pusă la punct, a cenzurii”. Astfel că Angelescu debutează abia în 1990, după ce maşinăria cenzurii a fost demontată, cu volumul „Natură moartă cu accesorii” (Editura Cartea Românească). A urmat „Vârsta politică”, în 1994 (Editura Du Style). N-a mai apucat să-şi vadă tipărit al treilea volum, „Bătrâneţe fără tinereţe şi moarte fără de viaţă”, care, în 2002, era „în curs de apariţie” la Editura Muzeului Literaturii Române, conform unei informaţii