Un sondaj Avangarde a concluzionat că 43 la sută dintre bucureşteni s-au pronunţat împotriva eutanasierii cînilor fără stăpîn, în timp ce doar 36% au declarat că sînt de acord cu eutanasierea.

În schimb, cînd au fost întrebaţi dacă ar adopta un cîine pentru a fi salvat de la lichidare, 94% au răspuns că nici vorbă de aşa ceva. 77% din bucureşteni au declarat că ei refuză să contribuie financiar la întreţinerea adăposturilor pentru cîini.

Aşadar:

Bucureştenii iubesc cîinii ca pe ochii din cap, dar n-ar mişca un deget pentru salvarea lor.

Concluzia nu m-a surprins deloc.

Contrar campaniei asumate de ONG-uri, Legea cîinilor fără stăpîn (am trăit s-o văd şi pe asta, nu-i political correct să le zici maidanezi, ar fi discriminare!), nu prevede în chip automat euthanasierea.

Această soluţie e văzută de Lege ca ultima, după ce s-au epuizat celelalte: adăposturi, adopţii.

Obligatorie e strîngerea maidanezilor de pe străzi, îndatorire exclusivă a primarului. Din acest punct de vedere, Sorin Oprescu, edilul şef al Capitalei, moţăie în iluzia că realităţile îl vor lăsa să-i strîngă pe maidanezi într-un an şi jumătate. Dacă între timp, un copil împărtăşeşte soarta lui Ionuţ Anghel, Sorin Oprescu poate să-şi ia adio de la funcţia de Primar General şi de la cariera politică.

Luînd articolele Legii bob cu bob, vom remarca de îndată că atît în dezbaterea, cît şi în acţiunea publică, primele două posibilităţi de rezolvare a chestiunii n-au fost luate în seamă. Întreaga energie cetăţenească s-a concentrat asupra ultimei soluţii – euthanasierea. Cauza de fond a acestei abordări strîmbe a Legii e de găsit în gălăgia făcută de ONG-uri şi în isteriile iscate de cuconiţele fără treabă şi fără bărbat.

Singurul lucru la care sînt obligaţi primarii îl constituie strîngerea cîinilor de pe străzi.

Ce fac cu ei după ce-i strîng rămîne la îndemîna