Există situaţii în care argumentele logice sunt fie singurele, fie cele mai bune instrumente pe care le avem la dispoziţie pentru a înţelege şi a explica o anumită realitate, o dimensiune a acestei realităţi sau o parte a acestei dimensiuni.

Conservatorul - scriam săptămâna trecută - nu se opune căutării şi îmbunătăţirii de metode; dimpotrivă, el poate fi masiv angajat într-o astfel de activitate. El se opune doar credinţei că metodele pot fi aplicate mecanic, independent de acele maniere pentru deprinderea cărora este nevoie de exercitarea din ce în ce mai amplă şi mai profundă a discernământului. Altfel spus, el se opune de fapt unei maniere de aplicare a unei reguli, pe care o putem numi ”maniera mecanică”. În consecinţă, el se va opune transformării regulilor în reguli mecanice - în reguli aplicate în manieră mecanică.

Unii cititori îmi vor reproşa, poate, că exagerez, pentru că, de exemplu, muncitorii dintr-o fabrică modernă sunt învăţaţi să aplice mecanic anumite reguli sau seturi de reguli. Prin urmare, există situaţii în care maniera mecanică de aplicare a unei reguli este singura posibilă (sau cel puţin singura preferabilă). În consecinţă, presupoziţia mea conform căreia cunoaşterea unei reguli nu este suficientă pentru a putea aplica regula respectivă este falsă (sau cel puţin prea tare).

Această obiecţie este de două ori înşelătoare. În primul rând, muncitorul nu aplică regula în manieră mecanică, ci în maniera potrivită circumstanţelor în care se află. El nu numai că ştie regula, dar a şi reuşit să identifice cu un grad maxim de probabilitate circumstanţele în care se află (bunăoară, că se găseşte în interiorul fabricii X, lângă strungul său, în tura de dimineaţă, că este relativ sănătos din punct de vedere fizic, că nu are probleme care să-l disturbe de la aplicarea regulii etc.). În aceste condiţii, respectivului muncitor îi va fi fo