Însumînd, se poate observa că inamicii jurați ai fumatului s-au bătut pentru măsuri care sfidează logica elementară. E greu de crezut că inamicii fumatului sunt prin excelență ilogici dar e mult mai ușor de crezut că inamicii fumatului nu sunt de fapt inamici ai fumatului, ci amici ai propriului ego, pe care îl promovează folosind pretextului fumatului. Altfel, ar fi greu de înțeles de ce acești oameni cheltuiesc atîtea discursuri pentru a impune măsuri parțiale și ciudate. De ce, adică, se folosesc de „salamizarea” fumatului care e transformat într-o suită de felii foarte subțiri, tocmai bune pentru a prelungi spectacolul, fără a rezolva problema. Spectacolul face, evident, bine notorietății și aurei morale a politicianului anti-fumat, dar nu aduce nimic în ajutorul aceluiași fumător pe care politicianul îl plînge și îl vede, mereu, la un pas de moarte. În definitiv, dacă fumatul e una din cele mai periculoase otrăvuri pentru om, de ce nu se hotărăsc inamicii neîmpăcați ai fumatului să se bată pentru intezicerea fumatului?

Ciudat, în acest caz companiile de tutun, guvernele care scot fumatul din locurile publice și militanții anti-fumat se întîlnesc pe aceași parte a baricadei. Pe toți îi leagă unul și același lucru: interesul. E ușor de înțeles că pînă și o comapnie de tutun vrea ce vrea orice companie: să facă afaceri în profit. Ceva mai greu de înțeles e care e interesul guvernelor: pe de o parte, orice guvern poate afurisi fumatul pentru a se prezenta publicului în calitate de guvern moral, fără a uita, însă, să taxeze masiv alegîndu-se cu încasări fabuloase de pe urma fumatului pe care, altfel, același guvern îl detestă.

În sfîrșit, cel mai greu de văzut pare interesul anti-fumătorilor militanți. În cazul lor, întîlnim o formă perversă de moralitate ipocrită care dă, de altfel, tonul pe scena vieții publice de astăzi. La fel