Nu ştiu ce mi-o fi venit, cu săptămâni în urmă, să bombăn pe tema câinilor vagabonzi, punându-mi astfel în cap toată tagma iubitorilor de patrupede lătrătoare! De atunci, mă tot ciocnesc de priviri chiorâşe peste tot pe unde mă poartă paşii! E-adevărat, sunt foarte mulţi şi cei care îmi îmbrăţişează punctul de vedere, însă sunt destui şi cei care, asemenea lui Mihai Trăistariu, sar să mă muşte, dorindu-mă exilată în Siria! Ieri însă am avut parte de un incident chiar inedit care, la început, m-a speriat, sfârşind prin a mă amuza.

Parcurgeam o străduţă liniştită din cartierul Floreasca. Volkswagenul meu drag este, de câteva zile, pacientul unui service auto, unde l-am internat după ce un taximetrist bezmetic a vrut să vadă dacă Loganul lui galben ar putea încăpea în maşina mea. Încercarea s-a soldat, evident, cu un eşec... Dar nu despre asta vreau să vă vorbească supravieţuitorul din mine. Aşadar, treceam cuminte o stradă din Floreasca, pe care nu se aflau decât o zebră şi câţiva câini vagabonzi, aparent paşnici. I-am observat cu coada ochiului şi, deşi sunt sigură că nu mi-am schimbat dimensiunile, m-am făcut mică-mică pentru a trece neobservată (am o adevărată fobie în ceea ce-i priveşte pe maidanezi). Nu câinii m-au observat, ci o cucoană corpolentă şi roşcată care împingea un cărucior dotat cu un (probabil) nepot şi care s-a îndreptat glonţ spre mine. Cu vreo cinci-şase metri înainte de (presupusa) coliziune, a început să-şi verse spre mine toate nemulţumirile legate de soarta câinilor vagabonzi de pe planeta Pământ. „Aha! Deci îmi citeşte rubrica din «ring»!”, am tras eu concluzia, căutând să văd jumătatea plină a paharului. Am zâmbit, pacifist, însă madam a continuat să-mi taxeze violent îndrăzneala de a fi avut un alt punct de vedere decât domnia-sa. Cum de mi-am permis eu să-i propun guvernului să ia decizia de a exporta toţi câinii maidanezi în Ch