Există un străvechi instinct al fugii, din vremea în care omul primitiv gravita între condiţia de vânat şi aceea de vânător. De-abia ieşită din animalitate, împărţind cu alte creaturi înzestrate cu gheare şi blană obscuritatea ameninţătoare a habitatului primar, fiinţa umană făcea din goana frenetică un adevărat ritual al victoriei sau înfrângerii din faţa morţii.

Cele câteva mii de ani de evoluţie conştientă n-au reuşit să estompeze acest reflex ancestral. Rod şi rob al civilizaţiei de el create, omul modern se foloseşte de tehnologie ca să-şi continue istovitoarea fugă al cărei sens profund pare să se fi schimbat.

Dacă nu ne mai zorim decât arareori din faţa stihiilor naturii, dacă instinctul de conservare nu se mai lasă decât anevoie biciuit de primejdia din afară, am descoperit voluptatea de a fugi de noi înşine, de a ne găsi scăparea din faţa proaspăt inventatului pericol interior.

Locul nomazilor din timpurile de început, al hoardelor mânate, generaţii în şir, spre iluzorii Pământuri ale Făgăduinţei l-au luat migratorii epocii moderne, neliniştiţi şi frenetici globe-trotter-i care-şi construiesc un spaţiu din călătoria în sine. Căci nu seamănă oare aeroporturile asediate de toate seminţiile Pământului, gările sufocate de cortegii fantasmagorice, autostrăzile inundate de stridenţa luminilor şi claxoanelor, pacheboturile bolnave de spleen-ul pasagerilor cu cetăţile cosmopolite din zorii omenirii, cu Turnul Babel pe care, în trufia lor, adepţii celei dintâi forme de globalizare l-au ridicat spre a ajunge la Cer?

Pedeapsa de atunci, a „amestecării limbilor”, rămâne neştirbită. Ne clamăm însingurarea în idiomuri diferite, fugim cu paşi diferiţi, pe căi diferite, dar ne stingem cu toţii în acelaşi fel, bântuiţi de obsesii identice şi legănaţi de false iluzii.

O, Moarte, bătrâne căpitan, e vremea, du-ne

Din ţara asta unde ne plictisi