Căram pumni de pămînt dintr-o ţară în alta,

le vărsam în grămăjoare mai mari şi mai mici în piaţa publică.

Cu ochii aţintiţi la cer, ne rugam în faţa steagurilor

mereu coborîte în bernă

la morţii noştri rătăciţi în cer

să coboare din nou pe pămînt,

sfinţind ţărîna pe care le-o aşterneam la picioare.

Scormoneam mereu sub trunchiurile copacilor,

brazi şi molizi, şi stejari cu coroana arzîndă:

le pipăiam cu buricul degetelor rădăcinile

ca pe nişte frînghii, ca pe nişte artere

(sau ca pe nişte corzi de harfă la care trebuia să cîntăm)

stăteam cu urechea ciulită la foşnetul frunzelor

şi la cîntecul păsărilor pitulate printre crengi;

priveam luna şi semnele zodiacale,

Calea lactee încrustată

în palmele noastre bătătorite de muncă;

odată cu pămîntul aduceam

şi firele de iarbă răsărite pe cîmp,

norii îi mutam dintr-un loc în altul, şi vîntul;

număram totul – fiecare pumn de pămînt

trecut dintr-o parte în alta a graniţei

îl consemnam aliniindu-l frumos în coloanele unui catastif

deschis la o pagină moartă.

Vameşii ne priveau în treacăt

consemnînd în registrele lor

sacii de pămînt căraţi cu migală.

Coloane de cifre răsăreau în registre,

aliniindu-se ca nişte soldaţi înainte de luptă;

cîinii adormiţi pe fîşia arată îşi ridicau botul

adulmecîndu-ne de departe umbra,

lătrau scurt şi lugubru,

după care se cufundau din nou într-un somn

ce nu avea parcă nici început şi nici sfîrşit.

Odată cu pămîntul căram şi firele de iarbă,

firele de păr şi mucurile de ţigări adunate de pe străzi,

duceam într-o parte şi alta

mormintele morţilor noştri

ca să ne binecuvînteze ţărîna,

duceam şi apele, şi vîntul, momeam norii de pe cer

şi