Mihail Kogălniceanu, în lucrarea sa „Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue de Cigains” („Schiţă asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor”), apărută într-o primă ediţie în limba franceză la Berlin în anul 1837 şi apoi în limba germană, în 1840 şi purtând pe foaia de gardă precizarea „cunoscuţi în Franţa sub numele de boemieni” şi conţinând la final un valoros dicţionar francez-ţigănesc de 700 de cuvinte (aşa cum apare ea şi în Mihail Kogălniceanu, Opere, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1976), este cel care oferă primele informaţii sistematice şi coerente despre numărul, organizarea şi ocupaţiile ţiganilor din Moldova şi Ţara Românească de la începutul veacului al XIX-lea. Astfel, el avansează pentru Moldova un număr de 3851 de familii ţigăneşti, iar pentru Ţara Românească 3300, identificând şi patru mari categorii socio-profesionale.

Din prima categorie făceau parte rudarii (aurarii sau zlătarii), ţigani nomazi care colectau aurul din nisipurile apelor de munte sau din mine (băi), plătind curţii domneşti pentru truda lor un bir sau impozit anual, constând dintr-o anume cantitate de aur pur (care putea să se ridice şi până la 4 kilograme pe familie!). Numele de rudar provine din limba sârbă, în care „ruda” înseamnă mină, zăcământ. O a doua categorie era cea a lingurarilor, cărora în anumite zone ale Ţărilor Române li se spunea tot rudari, ei fiind ţigani nomazi, a căror îndeletnicire de bază o constituia producerea de obiecte şi vase din lemn (albii, linguri, umeraşe, scaune, fuse etc.) pe care ulterior le vindeau locuitorilor din zonele pe unde colindau. Mihail Kogălniceanu spune despre ei că erau cei mai civilizaţi din cele patru categorii identificate şi studiate de el, lingurarii fiind şi primii ţigani care, cu banii câştigaţi, au început să-şi construiască locuinţe fixe, ridicate de regulă la marginea localităţilor unde