Marin Mălaicu-Hondrari, Lunetistul,
Iaşi, Edit. Polirom, 2013, 248 pag.
Poetice, romanele lui Marin Mălaicu-Hondrari nu sunt prin stil (foarte exact, acesta, şi deloc dispus la survoluri gratuite) sau prin subiect, ci prin compoziţie. E o constatare elementară. Neţinând, însă, cont de ea, se poate ajunge (s-a şi ajuns, de altfel) la o serie de confuzii nefericite.
De vină, este, mi se pare, o prejudecată care-i animă, de ceva vreme încoace, chiar pe unii dintre cititorii profesionişti: aceea că proza e, grosso modo, un fel de reportaj de mai mari dimensiuni. În linia acestei logici, scriitura (cum i se spunea cândva) nu mai are nici o valoare. E doar un ornament de care ne putem dispensa fără regrete. Am fost eu însumi admonestat colegial atunci când am reproşat unor autori la modă defecte de stil (inacceptabile, continuu să cred). Îmi iau aceste precauţii contextuale pentru a putea descrie cum se cuvine Lunetistul. Care, după mine, e tot un roman poetic. Iar poezia lui stă în radicala convertire de perspectivă care intervine odată cu partea a doua a cărţii (ce se întinde de la p. 207 la p. 238). Aproape toate certitudinile instaurate pe parcursul primelor două sute de pagini se estompează în această secvenţă, care redefineşte însăşi natura Lunetistului.
Astfel, secvenţa iniţială, cea mai consistentă cantitativ, propune un roman aproape aventuros, cu trei protagonişti: Constantin, Cristina şi un anume Carlos Murillo Ponti. Primii doi, români expaţi, ajunşi, fiecare pe alt traseu, într-o Spanie a jocurilor mari. El, ucigaş profesionist, ea, soţie de milionar. Au copilărit împreună, s-au iubit intens, dar totul s-a rupt în momentul în care fata a intrat în cercurile familiei lui Ricardo Valbuena Zigler (proaspăt descinsă, de nicăieri, în împrejurimile Bistriţei). S-a îndrăgostit subit de fiul dubiosului afacerist, s-a rupt de vechi
