“Mîna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană”. Care e povestea noastră?
Au trecut 12 ani de la Slovenia, Rudonja, ploaia aceea înghesuită între şubele fanilor de pe Ghencea, 24.500 de pinguini cu inimile deschise să-l vadă pe Hagi la Mondiale ca antrenor.
Multe au trecut, norocul şi ghinionul rămîn aceleaşi, înţeapă ritmic limitele noastre de-a accepta dezamăgirile şi de-a trata bucuria. Nostalgie? Dar cum vă gîndiţi la fotografiile pe care aţi refuzat să le faceţi, cuvintele pe care le-aţi tăcut, fericirile de care v-aţi privat acum 12 ani?
Am fost la mîna noastră. Una incapabilă să apuce de picioare ocazia şi să o scuture concret, cu dexteritate de prestidigitator, să iasă din seara de noiembrie pasul spre Coreea de Sud şi Japonia. N-am fost în stare să convertim Gică Popescu, Mutu, Adi Ilie, Dorinel Munteanu şi Sabău în calificare.
Să nu ne minţim că printr-un fals tratat de antropologie mutantă ne e dat mereu să stăm la mîna celorlalţi. Am ratat cînd am fost în cărţi, am şi aşteptat degeaba în multe rînduri. Acum, mai mult decît spre 5-0 aproape ireal cu Estonia, suflul ni se va întoarce obsesiv spre Istanbul. Depindem, nu mai controlăm decisiv. Fotbalul ne poate răsplăti, ca să întărească lemnul din limbă şi paradoxurile. Dar de ce să o facă? Pentru ce?
O replică celebră: “Mîna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană”. Şi noi vrem pomană! Am cîştigat şi-am pierdut cu Turcia, dar vrem la baraj. Avem 1-8 în duelul cu batavii, vrem şi turcii să piardă. Ne-am fracturat parcursul pînă “mîna noastră” a dispărut. Gratis, în fotbal, înseamnă pomană.
Am spus vreo poveste? Cum a început? Avem vreun personaj? Care e punctul nostru de ritm, culoare, estetică fotbalistică, creativitate, funcţie de care ne recunoşti şi fără de care Mondialul n-ar fi la fel?
Răspuns facil: există şi alte naţionale aride, ba unele
