”Se impune cu necesitate să ne dăm seama că n-am săvarșit decat un singur păcat în toată viața noastră, ba chiar l-am înfăptuit cu insistență și în mod repetat. ”Păcatul” de care ne facem vinovați este că, tot ceea ce am săvarșit vreodată (intențiile, obiectivele noastre) a fost consecința convingerii noastre naive și profund inocente că acel lucru ne va aduce fericirea. Este foarte important de știut și să ne dăm seama că, ceea ce am făcut la un moment dat a fost motivat de gandul că era necesar pentru propria noastră supraviețuire și că această supraviețuire era importantă pentru fericirea noastră”, scrie David Hawkins în cartea sa, ”Vindecare și Recuperare”( Ed. Cratea Daath)... Hawkins spune că, la rădăcina fiecărei suferințe umane, mai ales a bolilor, se ascunde un puternic sentiment de vinovăție. Păcatul fundamental în conștiința umană rămane încrustat atăta vreme cat ea nu acceptă și nu înțelege că, în clipa în care a greșit, a spus, a gandit sau a făcut un lucru dăunător sau rău, omul a fost ghidat de nevoia sa de a supraviețui și a-și căuta fericirea! Sursa păcatului e – iată – o motivație puternică, pusă în mișcare chiar de dorința de a supraviețui și a fi fericit. A fi conștienți de păcatul nostru și a ni-l ierta înseamnă a ne elibera de sentimentul de vinovăție, precum a ne elibera și tensiunea fantastică, pe care o menținem în conștiință, convinși că alții sunt vinovați pentru suferințele noastre.

Iertarea – așa cum știm și din Biblie – este o uriașă forță vindecătoare a sufletului, dar și a trupului; ea singură poate șterge rezervoarele de energie emoțională negativă, pe care o ținem în noi, în minte, în emoții, în sentimente și în trup, dar întotdeauna în defavoarea noastră. Iertarea vindecă, dar ea trebuie făcută corect; trebuie să atingem cauza primordială a propriului păcat, să trecem prin filtrul conștiinței noastre cauza primordială a p