Ai de toate, cînd n-ai nevoie de prea multe. Iar cînd ai prea mult, nu-ţi mai ajunge mai nimic. Erau cugetările lui Iancu Onufrie care s-a mulţumit de prea-puţinul pe care mi l-a cerut şi i l-am dat, iar acum nu se poate bucura de prea-multul pe care-l are. Nu acelaşi lucru l-a făcut şi înţeles Iulius Apolsin, care mult a avut, mult a risipit, cu nimic s-a ales, în spatele unui destin ce i-a mers pe alături.

Acum privesc spre Iancu Onufrie şi faţă de mulţi alţii care-mi imploră mila, el nu mi-o cere. Crede că mi-a cerut suficient, iar el a adunat prea mult. Se întreabă ce-ar fi făcut dacă ar fi rămas la Vorona. Oricum, altceva. Cel care poate face ceva în infernul lumii de aici, cu siguranţă ar fi putut face orice şi în iadul de acolo. Era holtei cînd şi-a luat lumea-n cap. Dacă nu ar fi fugit atunci, ar fi înfundat închisorile comuniste. Un unchi al lui a fost atît de crunt bătut de miliţie, a aflat el la mulţi ani după ce a ajuns în America, încît a trebuit, ca aceasta să fie scoasă din culpă, şi să se dea vina pe alt duşman al poporului, un vecin, pe care, la fel, vajnicii apărători ai noilor cuceriri revoluţionare l-au bătut, după care i-au aruncat pe amîndoi la uşa unei bodegi din sat, i-au stropit cu rachiu şi vomă, ca totul să pară real, ca şi cum s-au sfîrtecat între ei după o cruntă luptă. Duşmănia celor doi era cunoscută în sat. Îi scrisese sora lui, care, rămasă la Vorona, pentru că avea un frate în America, a fost racolată de securitate şi pusă să-şi convingă fratele să se întoarcă acasă. Iancu simţise acest lucru din rîndurile printre care a auzit oftaturile sîngelui lui de acasă. Şi dacă l-ar fi chemat şi tatăl lui din mormînt, tot nu s-ar fi întors.

Cînd mi-au revenit în minte aceste fapte ale lui Onufrie, arătate de Dumnezeu, mi-am adus aminte de vecinii alor mei. Abia de-mi mijeau ochii, iar memoria mea începea să adune imagini pe ca