Cu toate că dezbaterea asupra situaţiei din România este firavă, se pot sesiza câteva puncte de vedere distincte în acest moment. Ele merită a fi circumscrise pentru a putea profila aşteptata viziune asupra a ceea ce este de făcut.

Unii consideră că, în 2009-2012, ţara noastră ar fi intrat în reforme, precum reforma sănătăţii, a educaţiei, a salariilor, a pensiilor, a administraţiei, care ar fi chiar reforma statului şi ar fi de dus la capăt. Acest punct de vedere nu distinge între schimbări şi reforme. Adepţii săi ignoră vizibil ceea ce înseamnă reforma şi trec sub tăcere împrejurarea că niciuna dintre schimbările întreprinse nu a dat rezultate. „Austeritatea" carpatică nu s-a aplicat în nicio altă ţară şi seamănă mai curând cu deciziile Italiei anilor douăzeci. Ea nu s-a dovedit a fi nicidecum politica dezvoltării, de care ţara noastră are nevoie.

Alţii acuză alunecarea României în statutul unei colonii, ca urmare a dezindustrializării, preluării marilor sectoare (bănci, energie, etc.) de către companiile străine (care transferă profitul , fără a mai face investiţii la noi) şi convertirii populaţiei în simplu consumator. În ţara noastră, scoaterea statului din poziţia de actor economic ar fi fost dusă mai departe decât în alte ţări, spre demantelarea statului. Pe de altă parte, România a intrat în era globalizării fără pregătire pentru competiţie, ceea ce ar face ca industria indigenă să fie destrămată prin liberalizări (pieţe de capital, produse şi forţă de muncă). Acest punct de vedere nu ia în seamă împrejurarea că politica economică s-a decis la Bucureşti, într-o perioadă în care suveranitatea a fost respectată.

După unele voci, România actuală ar plăti începutul sângeros din decembrie 1989, când s-ar fi instalat un regim încărcat de carenţe. Este adevărat că neînţelegerile care au urcat atunci la violenţe şi confruntarea din primii ani ai