Noi n-avem bunici, îi uităm în nepăsare şi satele rămân goale.Noi fugim – nu ştim unde şi până unde, ne temem să murim făr’ s-avem. S-avem un stomac plin, parfum peste transpiraţie, orgoliu peste eşecul altora.Noi suntem chipul visului imposibil care se transformă în coşmar. N-avem mamă, n-avem tată, căci sunt în altă ţară, n-avem şcoală dar avem reformă. D-asta avem! N-avem sănătate, de bani n-aducem vorba, pe Iisus Îl răstignim în cruci de marmură, căci vrem s-avem credinţă. Noi n-avem bunici, îi uităm în nepăsare şi satele rămân goale. Noi fugim – nu ştim unde şi până unde, ne temem să murim făr’ s-avem. S-avem un stomac plin, parfum peste transpiraţie, orgoliu peste eşecul altora. Noi suntem chipul visului imposibil care se transformă în coşmar. Cum s-avem când n-avem si cum n-avem când avem? De ce s-avem, de ce sa nu... Un prieten de suflet îmi povestea generaţia n-a(ve)m a lui. Ei au fost: n-am soră sau frate, n-am mamă, n-am tată, nici libertate. Nu le era alături nici Dumnezeu, căci era ucis prin torturi. Iisus în celulă aminteşte de acele vechi şi vii timpuri. N-aveau bunii, căci i-au pierdut în război, foamete, război şi lagăre. Generaţia tinerilor furioşi amuţiţi de porci asmuţiţi împotriva poporului, culturii şi religiei. Mai exact tinerii care s-au născut în anii 20-30, generaţia Majestăţii Sale, Regele Mihai I al României, a bunicilor mei, Nichita, Labiş, Ciulei, Cotescu, Dinică, Sorescu, Johnny Răducanu şi mulţi alţii care s-au născut în Regat, au cunoscut drumul spre gurile Bugului, reconstrucţiile oraşelor de după război, parfumul unor ani tulburi, apăsaţi de tragedii şi regimuri. Cum un tânăr a ajuns, fără voie, erou pe frontul de Vest, cum părinţii îşi aduceau copii morţi din tranşee acasă, cu căruţa, fără ajutorul nimănui sunt fapte simţite din povestirea celor care le-au trăit şi nu poti fi citite niciunde. Primul sărut într-un oraş speriat de ur