Petre Sirin, Castele în Spania. Cronică de familie 1949-1959,

prefaţă de Alexandru Lupescu, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2013, 285 pag.

Ca document înfăţişînd meandrele spiritului homosexual, jurnalul lui Petre Sirin e un eşantion reprezentativ: surprinde răsucirile acute ale naturii pederaste, cititorul parcurgînd însemnările cu aerul că asistă la un studiu de caz.

Castele în Spania izbeşte prin francheţea mărturisirii, Petre Sirin nesfiindu-se să-şi descrie cercul strîmt al iubiţilor din Bucureştiul anilor ‘40-’50. O lume clandestină avîndu-i ca protagonişti pe muzicologul Mihai Rădulescu şi criticul Ion Negoiţescu, alături de mai tinerii lor amanţi: Ion Omescu, Mircea Mateescu, Crin Teodorescu, Mircea Moisescu şi alţii cîţiva.

Născut la Chişinău în 1929, dintr-un tată polonez şi o mamă ucraineană, Sirin va copilări în Bucureşti, unde educaţia familială îl va pune în posesia cîtorva limbi străine: rusa, germana şi franceza. Cum în anii comunismului pederastia era considerată nu numai o boală psihică, dar şi o infracţiune, Petre Sirin capătă de timpuriu conştiinţa prevaricaţiei. „Prevaricaţie“ însemnînd: abatere de la o normă dictată de statistica colectivităţii. Mai mult, intuind că tropismul erotic ce dictează atracţia faţă de un anumit sex are rădăcini genetice, Petru Sirin îşi priveşte prevaricaţia ca pe un defect iremediabil, cu dobîndirea certitudinii că e victima unei damnări, pentru ca următorul pas să intre în logica firească a psihologiei compensatorii: damnarea e privită în lumina unei providenţe obscure, al cărei sens, deşi nu-l poate desluşi, Sirin îl acceptă ca principiu de supravieţuire, caz în care, departe de a fi malefică, damnarea e semnul unui privilegiu existenţial. În acest fel stigmatul devine blazon, iar Sirin simte că are o misiune pentru a cărei îndeplinire trebuie să plătească preţul repu