Salcâmii! E o metaforă care desfată sufletele, fie ele şi obosite, împietrite. Dar ce ne facem în situaţia în care constatăm că au înnebunit nebunii?! Când am venit ieri în oraş, am văzut câteva coroane depuse la capătul podului „de peste Jii” şi m-a cuprins un sentiment de revoltă. Aproape că îmi venea să le iau şi să le arunc pe apă. Cei care au murit pentru principii, pentru neam, pentru ţara asta sunt veneraţi de cei care sugrumă, dezmembrează, ucid această țară pentru interesele şi bunăstarea lor. Oare dacă mâine ar fi un război, câţi dintre cei care astăzi conduc judeţul s-ar aşeza în fruntea mulţimii, hotărâţi să moară dacă este cazul, dar să nu cedeze o palmă de pământ? Da, o palmă de pământ. Mulţi dintre înaintaşii noştri au murit în lupte pentru că nu au vrut să cedeze acea palmă de pământ care putea să însemne pentru mulţi dintre ei încă viaţa. Privind oamenii de astăzi, îţi vine greu să crezi că, în urmă cu foarte puţin timp, acest popor a fost capabil de asemenea eroisme. După o singură oră petrecută în faţa televizorului, îţi dai seama de pustiul în care am ajuns. Fără să tragem un singur foc de armă, am pierdut toată industria, aproape toate finanţele, suntem pe cale de a pierde şi toate resursele minerale, cât şi poate cea mai importantă bogăţie a României, amprenta pământului. În doar câteva luni, străinii vor putea legal să fie împroprietăriţi. Repet, şi toate astea fără să fi tras măcar un singur cartuş. Mă tot întreb, desigur, retoric, ce fel de oameni sunt aceşti contemporani ai mei? Ce fel de ţară mai este şi, mai ales, ce va mai fi România în aceste condiţii în care nu mai e nimic? Curând, foarte curând, şi terenurile pe care vom călca se vor afla în proprietatea altora, noi având în cazuri fericite, statutul de chiriaşi. Înţelegeţi acum de ce sunt revoltat pe cei de azi care comemorează vitejia celor de ieri? În urmă cu ceva timp, am part