Dumnezeule, de când n-am mai văzut un maradonist! L-am reîntâlnit azi pe Şoseaua Ştefan cel Mare: agitat, gălăgios, pretinzând că banii mei sunt ai lui. Tocmai îmi băgam cardul în portofel şi scoteam banii din aparat când din bancă a ieşit val-vârtej un individ cu geacă de piele, proaspăt ras, trăsnind a colonie (regret acum că nu m-am uitat cum e încălţat, dar pot să bag mâna-n foc că avea pantofi cu ciucure). „Cuuuum, merge bancomatul?!” m-a abordat maradonistul. L-am ignorat. „Mi-a mâncat toţi banii. Stai aşa, ăia nu sunt banii mei? Stai să-i număr”, a continuat gesticulând abundent. Am izbucnit în râs: „Dumneavoastră vreţi să număraţi banii mei?” Nu s-a descurajat. Mi-a zis că e de la Jandarmerie şi mi-a fluturat o legitimaţie slinoasă. Mi-a cerut să mă legitimez, că el crede că eu am scos banii lui. „Vă rog să mergeţi înăuntru în bancă şi să vă rezolvaţi problema”, i-am zis. Foarte agresiv, m-a somat să-i dau cardul să verifice el. Şi-a scos telefonul şi a început să vorbească cu Jandarmeria lui imaginară: „Da, probabil n-are nicio vină, da, o să-l legitimez...” I-am întors spatele, protejându-mi portofelul. „Băiatu’, stai, stai pe loc. Arată-mi cardul şi actele!” M-am întors, am făcut un pas spre el şi i-am mârâit printre dinţi: „Frăţioare, dacă nu dispari în secunda asta, chem Poliţia”. S-a făcut nevăzut într-o secundă.

Am trăit printre maradonişti mai bine de zece ani, cât am stat în cartierul Gării de Nord. Îi vedeam în fiecare zi. Li se zicea aşa deoarece ştiau să învârtă banii cu dexteritatea unui fotbalist de geniu. Îşi făceau veacul în jurul caselor de schimb valutar, unde practicau metoda Maradona: îţi dădeau un curs mai bun decât cel de la casă, dar ajuns acasă descopereai că în teancul de bani pe care ţi-l dăduseră doar prima şi ultima bancnotă erau reale, în rest hârtie de ziar. Vadul era bun: mulţi ţărani din provincie de fraierit, mulţi