L-am cunoscut într-o seară geroasă de decembrie, în 1986, la Moscova, după ce faima de poeta vates, dar şi de poète maudit îl precedase – poemul său „Cina irodică”, apărut în primăvara aceluiaşi an în Literatura şi Arta, tocmai fusese criticat la Comitetul Central al PC din RSSM –, şi nu oriunde, ci la restaurantul Casei Centrale a Literaţilor de pe Sadovoe Kol’ţo (celebra „Casă Griboedov” din romanul lui Mihail Bulgakov, Meşterul şi Margarita), întâmplarea adunându-ne, vreo 7-8 inşi, în jurul unei mese la care, cel puţin într-o primă fază, mai mult se discuta decât se bea. Nu m-a plăcut – avea şi toate motivele: la 22 de ani, eu deja publicasem un volum (nul, din p.d.v. poetic), iar el abia dacă reuşea să strecoare, pe ici-acolo, nişte texte ce nu puteau aparţine decât unui… Mare Poet. Unuia profund nedreptăţit, şi pe care abia Perestroika îl va (re)pune în drepturi, dacă nu de Primus inter pares în cadrul generaţiei sale (N. Dabija, L. Lari, L. Butnaru, V. Romanciuc ş.a.), cel puţin de „buzdugan” (de fapt, adevărat meteorit tungus!) al generaţiei 80 (d’aia antologia Portret de grup, Arc, 1995, începe cu o selecţie generoasă din Eugen Cioclea, pe atunci autor a două cărţi, Numitorul comun, 1988, şi Alte dimensiuni, 1991). Ne-am despărţit în coadă de peşte, nu înainte de a-i fi cerut totuşi telefonul, iar peste doar câteva zile (mie unuia mi s-au părut luni!) îl sunam acasă (şi astăzi mă mir ce tupeu am putut să am!), anunţându-mă că vin să-i citesc – altceva, cu totul altceva decât publicasem până atunci! M-a primit (stătea la dracu-n praznic, la nordul Moscovei, într-o „comunalkă”), m-a ascultat, mi-a citit la rându-i din poemele sale inedite (pe atunci, absoluta majoritate!), cu care-şi tapetase pereţii, iar asta însemna pentru junele autor care-i trecuse pragul (cu inima-n călcâie!) cam ceea ce trăise tânărul Paul Valéry în acea seară memorabilă