Într-o Europă ce mai duce încă în spate povara crizei, căutându-şi însă un nou echilibru, România are nevoie şi de un echilibru al ei. Nevoie ce nu este tocmai uşor de împlinit într-un club (am numit Uniunea Europeană) dominat de creşteri economice încete sau chiar de descreşteri, de şomaj, de deficite şi de persistente decalaje. Şi într-un moment în care, deşi puterea cu care loveşte criza a intrat în declin, spectrul crizei continuă să cauzeze dureri şi sincope pe întregul continent. Şi pe întreaga planetă.

E de remarcat totuşi că pe cerul nostru, pe care mai stăruie încă norii crizei, vedem şi înseninări ce ne aduc speranţe în suflete. După ce, recent, INS-ul a confirmat că am depăşit cel de-al zecelea trimestru de după ieşirea din recesiune, al zecelea trimestru deci fără contracţii economice, suntem îndreptăţiţi să gândim că nu va mai trece prea multă vreme până când ne vom despărţi de această criză de care cu toţii ne-am săturat.

E bine să visăm însă cu măsură. De o etapă regenerativă, de avânt, care să certifice intrarea României într-un nou ciclu economic, nu va fi uşor să ne apropiem atât timp cât ne mai dă de furcă o economie greoaie, prea puţin receptivă la înnoiri, cu performanţe încă modeste ale produselor şi cu o organizare învechită a muncii, într-o piaţă în care competiţia este incomodată de birocraţie.

Cum am ajuns aici? Cauzele sunt mai multe. Unele au rădăcini istorice, altele s-au adunat după 1989. Dar cauza-cauzelor este viciul populismului. Putem scăpa de el? Ar fi nevoie de o judecată raţională, dar ne copleşesc demersurile emoţionale. Ar fi nevoie de entuziasm, dar e greu de propulsat în sufletele unor oameni în mare parte descurajaţi. Şi ar fi nevoie de mult mai multă preocupare pentru lucrul bine făcut, dar ne-ar trebui o nouă tablă de valori, care să adune în ecuaţia eficienţei conceptele de proprie