Dacă în copilărie am trăit între faldurile cravatei roşii de pionier, poeziile Mariei Banuş şi rugăciunile spuse cu evlavie şi smerenie în faţa altarului bisericii în care am fost botezat, dacă în tinereţea mea visătoare speram ca ţara numită România Socialistă va fi cea mai puternică, cea mai frumoasă, cea mai fericită şi cea mai liberă dintre toate ţările lumii şi unde urma, potrivit documentelor de partid ale epocii, să trăiesc în voie, constat că la maturitate sunt cuprins de un devastator scepticism pentru că „Loviluţia” nu ne-a adus binele mult-aşteptat, iar acum, la vârsta a treia, ceea ce-i dramatic, m-am convins că trăiesc într-o ţară „capitalistă” furată, urâţită moral şi geografic, vândută pe bucăţi, secătuită de români şi guvernată cu sfidare, cu neruşinare, cu infantilism politic de către nişte canalii politice, ţară care nu a luat drumul Europei, ci pe cel al neantului.

Of!-ul meu, poate şi al generaţiei mele, a fost şi rămâne acela dacă românii au întors sau nu spatele patriei lor. Pentru că, eu, am fost învăţat de bunici şi de părinţi să rostesc până şi-n somn că iubirea de patrie este legea noastră. Acum, ca să rosteşti acest sentiment românesc şi ancestral este, iertare pentru vorbe, fie o ruşine, fie o împietate. Bucuria mea rămâne neumbrită, pentru că cei doi flăcăi ai mei au înţeles acest miraculos sentiment şi-l vor transmite mai departe viitorimii, prin urmaşii lor, cu puţin noroc, poate până la apusul vremurilor.

Să mă ierte patria mamă dacă prin ceea ce scriu torn şi ceva vitriol în cuvinte ori construiesc atâtea fraze cu mult năduf şi trimit totul, la foc cu foc, către diriguitorii vremelnici ai noştri, punându-le reputaţia în dificultate. Nu eu i-am obligat să se aşeze în capul treburilor statului. Dar, mai ştii, poate şi aşa, cu puţin năduf, cu puţină limbă ascuţită şi vitriol în cuvinte, să reuşim a mişca uşor, uşor