Pe vremuri, revista Contemporanul mai scotea la sfîrșit de an cîte un almanah. Revista se vindea prost. cu almanahul își mai acoperea din pierderi. Almanahurile astea aveau însă un anumit tipic. Începeau cu poza lui Ceaușescu. Trebuia să urmeze o poezie care să-l laude, un editorial care să-l proslăvească și încă un text cu marile înfăptuiri ale anului, în care era vorba tot despre Ceaușescu. Într-un an, Laurențiu Ulici spune că face el almanahul. Şefii redacției au crezut că-și bate joc de ei. El nu scria despre Ceaușescu nici picat cu ceară, or cine făcea almanahul trebuia să scrie și editorialul proslăvirii, să caute un poet mai cunoscut care să ticluiască poezia de laudă și să găsească și un reporter al realizărilor. După care să umble după colaboratori care să scrie restul, ceea ce Ulici de asemenea nu făcea.

Se apropia termenul de predare, Laurențiu nu tu poezie, nu tu editorial, reportajul nici atît și nici colaboratori nu căuta. În ultima zi apare el la redacție spre prînz cu un manuscris gros pe care-l dă secretarului revistei: almanahul! Ulici îl scrisese el pe tot. Herivan se scarpină în cap: unde erau poza, poezia și restul despre Ceaușescu? Ulici îi spune să citească titlul: Nobel contra Nobel. Putea fi amestecat Tovarășul, care voia Nobelul pentru pace, într-un asemenea almanah în care apăreau scriitorii care ar fi trebuit să-l ia, dar nu-l luaseră? Herivan, care înainte lucrase la cenzură, ce să zică!? Nu putea.

Pe vremuri, revista Contemporanul mai scotea la sfîrșit de an cîte un almanah. Revista se vindea prost. cu almanahul își mai acoperea din pierderi. Almanahurile astea aveau însă un anumit tipic. Începeau cu poza lui Ceaușescu. Trebuia să urmeze o poezie care să-l laude, un editorial care să-l proslăvească și încă un text cu marile înfăptuiri ale anului, în care era vorba tot despre Ceaușescu. Într-un an, Laurențiu Ulici