Victor-Ieronim Stoichiţă, Instaurarea tabloului.

Metapictura în zorii Timpurilor Moderne ,

Editura Humanitas, Bucureşti. 2012, 504 pag.

Un regal de erudiţie, dublat de spectacolul de idei (susţinut de un suport vizual consistent, acum în condiţii grafice foarte bune) oferă cartea lui Victor-Ieronim Stoichiţă, despre începuturile picturii şi evoluţia noţiunii de tablou. Publicată iniţial la Editura Meridiane, în 1999, în traducerea din limba franceză a lui Andrei Niculescu, Instaurarea tabloului. Metapictura în zorii Timpurilor Moderne a apărut anul trecut într-o nouă ediţie, revizuită, la Editura Humanitas. Autorul porneşte de la primele definiţii ale tabloului - cu cele două sensuri ale sale, primul, axat pe noţiuni precum imagine sau reprezentare, cel de-al doilea (rezervat arhitecturii), de fereastră, deschidere în zid. Lucrarea urmăreşte ambele accepţiuni, în primul caz, într-o documentată istorie a noţiunii de tablou, şi a înţelegerii moderne a acestuia (perioada la care se referă este 1522- 1675), în al doilea, într-un fascinant discurs despre ceea ce este exterior sau asociat tabloului (mai bine zis, imaginii pe care o deschide acesta) – margini, ancadramente, ferestre etc.

Pornind de la paradoxul naturilor moarte inversate (imagini care sunt de fapt ele însele un discurs asupra imaginii, au ca temă imaginea, având uneori funcţia unei oglinzi , care prelungeşte spaţiul înconjurător) ale lui Pieter Aertsen, precum şi modul în care Velasquez preia şi dezvoltă ideea pictorului olandez, descifrarea enigmelor vizuale din pictura Renaşterii dezvăluie o nouă înţelegere a însuşi noţiunii de tablou. La intersecţia dintre imagine şi non-imagine, dintre încadrat şi ceea ce este în afara imaginii, spaţiu de graniţă dintre două realităţi, se află rama: obiect al lumii exterioare care încetează totuşi să-i aparţină, căci ea este deopotrivă