În contra felului meu de a fi, sunt, totuşi, ziarist şi am lucrat opt ani în redacţii. Ştiu cum gazetele caută mai mult răul. Există o agendă a răului în România, ea e reală, e reflectată obsesiv, sunt împinse în faţa oglinzii mai ales excepţiile, dar agenda este, vai!, reală.
Ce se întâmplă de fiecare Bobotează e adevărat, cum şi ce se întâmplă în Iaşi, la fiecare jumătate de octombrie. E cumplit.
Ar fi trebuit să mă obişnuiesc să văd asemenea lucruri, să le citesc, şi să trec mai departe. Nu pot. Îmi admit această limită. Încă mă înmărmuresc scenele groteşti. Ni se spune că ele sunt desfăşurate în numele credinţei. Bineînţeles că nu e aşa. Credinţa este, în construcţia unui om, treapta cea mai de sus, o înălţime la care nu oricine ajunge. Sunt cei care calcă peste aproapele oameni care cred? Ce cred ei?
Lumea este un spectacol, de cele mai multe ori jalnic. Privesc acest spectacol şi nu găsesc nicio explicaţie raţională pentru un asemenea comportament, dacă nu caracter. Ce fel de disperare, ce fel de degradare a avut loc? Suntem în plin absurd.
Nu. Aceste fiinţe nu acţionează în numele credinţei, sunt inferioare, n-au putut să-şi depăşească superstiţiile, nu şi-au apropiat nimic din ce dă frumuseţea omului care întreţine relaţii cu divinitatea: nici smerenia, nici dăruirea, şi, mai ales, nici iubirea.
Nu caut în mulţimea aceasta o parabolă, demult nu mai cred în mulţimi, judecăţile, chiar şi cele personale, e bine să fie făcute de la suflet la suflet. Sufletele moarte au fost, dintotdeauna, urâte, sufletele moarte dezlănţuite într-o falsă manifestare a credinţei pot fi încă salvate. Nu aceasta - învierea - este esenţa creştinismului?
Dar câţi dintre cei care sunt gata să treacă peste tot, în primul rând peste celălalt, ajunşi, în sfârşit, la moaşte, chiar se roagă pentru asta – pentru puterea de a se salva de ceea c
