Biografia timpurie a lui Augustin Buzura a însemnat vremuri atroce şi oameni dintr-o bucată. De la ţărancă la preot, de la miner la învăţător, personajele primei copilării nu ştiu multe şi iau atitudine, în împrejurări în care nu se pot consulta cu nimeni, precum adăpostirea unor săteni căutaţi de comunişti sau salvarea unui semen de la execuţie.

Aceste valori aproape instinctive, dintr-o geografie simbolică ardeleană, sunt cele pe care le regretăm la fiecare rediscutare a specificului naţional. Despre diluarea lor până la dispariţie, într-o lume parşivă, locuită de inşi care se orientează, sunt toate romanele lui Buzura. Despre cum nimeni nu mai ştie, căutând doar în propria conştiinţă, ce e de făcut, şi toţi devin nişte laşi cu o bogată viaţă interioară. În forul fiecăruia e nu numai greu de pătruns, ci şi imposibil de instituit o lege morală, câtă vreme individul n-o mai are de la sine. Şi, de bună seamă, în lipsa ei, ultima otreapă are, sau îşi poate construi, o justificare a faptelor sale.

Romanele sunt, deci, o judecată în ceaţă. Nebunia nu mai este aceea din Jocul ielelor, absurdă şi radicală, temperamentală şi sublimă. Lumea a trecut prin război şi s-a dezmeticit, în sensul prost al cuvântului, asupra posibilităţilor binelui. Limitate, aş zice, de lipsa de înfăptuire. Oamenii caută să nu mai acţioneze, sau să-l oprească pe altul de la a acţiona, consumând mult mai multă energie decât le trebuia înainte ca să fie de ispravă. Şi se împart în două categorii, înrudite, în felul lor. Mai numeroşi sunt cei care se afundă într-o mlaştină confortabilă, trăgând foloasele clipei, şi acţionând doar cât să-şi păstreze statu-quo-ul sau să îndepărteze pericolele – o întreagă foşgăială de activişti, arivişti, medici fără substanţă morală se încadrează aici. Ceilalţi sunt nişte nostalgici ai justei măsuri, cu statut flotant (ziarişti – intermediari, deci –