Juan Martin Del Potro ne-a reamintit cât de bine poate să lovească mingea și a făcut un meci excelent, învingându-l pe Nadal cu 6-2, 6-4. Va juca în finală cu Novak Djokovic, care are șansa, în cazul unei victorii mâine, să țină aproape de Nadal la 400 de puncte. La rândul lui, victoria îi aduce lui Delpo calificarea matematică la Turneul Campionilor și îl califică în a doua finală de Masters a anului.

Uitându-mă ieri cum Gael Moftils irosea un avans greu câştigat, de un set la zero contra lui Novak, din cauză că nu s-a putut abţine de la tradiţionalele-i caraghioslâcuri, mă gândeam cât de fericiţi ar fi jucătorii francezi (Benoit, şi la tine mă uit) dacă tenisul ar da puncte şi pentru impresia artistică. Serios, pentru psihicul jucătorilor de tipul ăsta (şi pentru al nostru, de ce să mint) ar fi fost mai bine dacă părinţii i-ar fi dus la patinaj sau gimnastică în loc de tenis.

Acelaşi lucru mi-a trecut prin cap şi azi, văzându-l pe Jo întunecat la începutul meciului cu Djokovic, parcă gândind: „Merde, am de muncit azi mai rău ca la ocnă dacă vreau să trec de tipu' ăsta”. Tsonga, in ciuda fizicului solid şi a temperamentului oleacă mai potolit, este şi el francez. Adică iubitor de spectacol, de arabescuri şi flick-flackuri. Din nefericire, Novak, Rafa şi Murray, Sfânta Treime care guvernează acum tenisul, n-au timp de prostii d-astea. Crescuţi la şcoala „Muncă şi iar muncă”, loviturile lor nu sunt frumoase decât dacă asta serveşte unui scop utilitar. Dintre toţi, tenisul lui Djokovic poate fi considerat mai plăcut ochiului datorită flexibilităţii lui extraordinare care-i dă fluiditate, dar care este în principiu folosită nu cu scop estetic, ci cu scopul mult mai urgent şi mai important de a ajunge la minge.

Nu ştiu dacă Tsonga a fost 100% fizic azi pe teren (a declarat ieri că are nişte probleme cu genunchiul). Lipsa lui de sclipire se poate d