Pe coperţile revistelor erau nişte domni chipeşi, cu privirea concentrată. Îmbrăcaţi impecabil, în costum, uniformă militară sau în combinezon de pilot. Aceştia erau eroii din vremea copilăriei mele. Astronauţi, cosmonauţi, aviatori sau exploratori. Acum au mai rămas puţini, foarte puţini. Scott Carpenter, cel de-a doilea american care a efectuat un zbor orbital, a murit zilele trecute, la 88 de ani.
M-am întrebat, după ce am citit ştirea despre moartea lui Carpenter, cine mai sunt eroii copiilor zilelor noastre. Am realizat că nu am nicio idee. În orice caz, pe coperţile revistelor de astăzi sunt cu totul altfel de personaje.
Chiar şi spaţiul extraterestru este populat mai degrabă cu maşinării. A devenit prea scump să trimitem oameni întregi acolo sus, aşa încât acum expediem doar versiuni supra-dimensionate ale camerelor digitale pe care le avem în telefoanele noastre mobile.
Scott Carpenter era, cum se spune, un om dintr-o bucată. Aparţinea unei generaţii care, atunci când şi-a propus să facă ceva, chiar a făcut. După ce Kennedy a anunţat, în 1961, că America va trimite oameni pe Lună, a durat doar 8 ani până ce acest lucru s-a întâmplat cu adevărat. Acum avem emisiuni nocturne cu invitaţi, mereu aceiaşi, care ne explică doar de ce nu pot face nimic, de ce sunt incapabili, de ce au dat greş. Zi după zi, ani după ani, o epopee a neputinţei, a statului pe loc.
S-a petrecut ceva în cultura occidentală atunci, în anii '50-'60. A apărut un adevărat cult al vitezei. Oamenii şi maşinile mergeau, trebuiau să meargă, cât mai repede. Viteza a devenit o virtute a acţiunii.
Astronauţii americani au fost doar o congregaţie a acestei religii a vitezei. Alţi tineri s-au adunat pe pista de sare de la Bonneville, unde au pulverizat record după record. Cei mai mulţi, în condiţii de neimaginat astăzi. Unul dintre ei a fost Art Arfons, care a construit
