Dacă-ți place proza satirică, trebuie să-l citești pe Daneliuc. Și dacă nu-ți place politicianul român, dar nu-ți găsești cuvintele ca să-ți exprimi paraponul, e obligatoriu să iei la citit, pe îndelete, micul lui roman, Ca un grătar de mici*.

Nu-i mare scofală să ai o părere proastă despre politicieni; mai greu e să-i faci din vorbe, fără să cazi în vulgaritate și mai ales fără să repeți ceea ce au spus alții înaintea ta despre ei. Sau ce-și spun ei înde ei, cînd se tăvălesc în rahat, mai și consumînd din această ecologică muniție. Spre deosebire însă de alții, care spun că poporul e angelic și se miră de unde ne-am pricopsit cu gioarsele care fac politică, Daneliuc n-are o părere mai bună nici despre alegătorul român, care – după părerea lui, greu de contrazis – ar face la fel ca aleșii nației, dacă ar avea puterea lor.

Cum să zică el asta pe scurt și convingător? Își imaginează că marii noștri oameni de stat au fiecare cîte o sosie, care le ține locul cînd n-au chef să apară în public sau la vreo semnare de documente oficiale. Sîntem pe vremea ultimului Guvern Boc, înainte să se rupă căruța. Într-o pădure de lîngă București există o vilă ținută la secret, în care conviețuiesc, agitat, sosia președintelui, Tatelu, cele două sosii ale premierului, copiile doamnelor celor doi, înlocuitoarea unei ministrese blonde, care arată mai bine decît originalul, și sepepiștii care-i țin acolo. Toți au renunțat la viețile lor anterioare pentru gloria de a-i înlocui pe primii oameni ai țării. Sosia premierului ține un jurnal în care-i face cum îi vine în pix – și cu ce mai scrie el cînd i se ia pixul – atît pe înlocuitori, cît și pe cei cărora le țin locul.

Daneliuc are o ureche genială – prinde limbajul mahalalei triumfătoare, cu toate nuanțele lui, în funcție de nivelul la care au ajuns cei care-l folosesc. Semidoct și cu pretenții de mîrlani care și-au