Este vremea chindiei iar o sutană neagră coboară lin, formele unui X6 negru şi lucios, prelungindu-şi căderea într-o pereche de Berluti uşor lustruiţi, peste care timpul, pe semne, nu a dat mult pământ.

Îşi mângâie uşor barba căruntă în liniştea mirosului de brad, lângă o veche biserică de lemn din munţii Bihariei, alături de doi vlăstari ce îngână încet o vecernie.

De mai sus, coboară un părinte cu o Dacie 1310 plină de curechi. Se opreşte şi cu respect îl onorează pe fericit, apoi umil pleacă în zgomotul cătreţului motorizat, parcă uitat de timp, pe crestele plouate ale Apusenilor.

Mai sus poate fi doar un exerciţiu de imaginaţie a ceea ce astăzi reprezintă maniheist BOR, pentru cei mai mulţi români. Poate doar o parte de adevăr, însă cu singuranţă cel puţin o interogaţie despre parteneriatul sau rivalitatea dintre BOR şi statul român modern.

Într-o mare măsură controversa din jurul BOR este legată de bani, de la reacţia ulcerală faţă de lăcomia şi opulenţa unor preoţi sau a înaltului cler şi până la reacţia laică, dură a celor care consideră că statul nu ar trebui să ia bani pentru a-i da spre credinţă şi care contestă stilul tradiţional autarhic şi „moşieresc” al BOR.

Utilitatea spirituală a Bisericii nu este măsurabilă în patru editoriale şi trei emisiuni televizate. Este mai amplă dezbaterea, mai complexă, fiind vorba despre o opţiune de dezvoltare culturală ce pune în balanţă interesul individual al contribuabilului versus interesul public şi care la final ne propune o întrebare şi mai încuietoare: Cum şi cine stabileşte care este interesul colectiv şi care sunt criteriile luate în considerare?

Un ateu poate fi nemulţumit de faptul că din banii săi se întreţin forme de spiritualitate, la fel cum şi un neiubitor de fotbal poate fi oripilat de investiţiile în stadioane. Sigur că mulţi alţii fac coadă la Moaştele Sfintei Parasc