Rând pe rând, fabricile şi uzinele “lui Ceauşeascu” au picat după 1989 în plasa noii mafii politice, care a dovedit o capacitate uluitoare de adaptare, regrupându-se rapid şi eficient după ce fusese evacuată din fostul CC.

Întâi, comuniştii travestiţi în socialişti cu aspiraţii noi au decis să continue menţinerea societăţilor ceauşiste sub tutela statului.

Se întâmpla într-o perioadă în care liderii partidelor istorice puteau fi alergaţi prin piaţa publică, pentru vina de a fi fost fie boieri, fie burghezi, în aplauzele furtunoase ale unei populaţii spălate timp de 50 de ani pe creier.

Din acest motiv, Iliescu, Voiculescu sau lupi tineri, la vremea respectivă, precum Năstase, Severin şi alţii ca ei au decis că doar prostia pură i-ar face să rateze oportunitatea unică de a împuşca doi iepuri dintr-o dată: să se îmbogăţească - ei şi clientela, respectiv să puncteze electoral.

Prin urmare, au blocat privatizarea, au căpuşat firmele de stat până le-au sufocat economic şi au propagat unul dintre cele mai sinistre sloganuri ale perioadei de tranziţie – “Nu ne vindem ţara!”. Prin urmare, nu am mai vândut-o, dar s-a putut fura la liber.

Între noi fie vorba, această marotă face astăzi un interesant arc peste timp, USL intuindu-i potenţialul şi folosind-o la maxim pentru a prelua puterea în 2012.

A doua etapă importantă în istoria privatizărilor s-a consumat după ce s-a dat verde vânzării pachetelor de acţiuni deţinute de stat.

Cu portofoliul său de firme, în marea lor parte devastate din punct de vedere financiar-contabil şi al prezenţei pe pieţele de desfacere, România a reuşit totuşi să dovedească întregii lumi că poate coborî chiar mai jos şi că din ceva ce devenise deja mic se va pricepe perfect să obţină maxim nimic.

S-a ajuns aici pentru că mafia politică - aceeaşi care odinioară blocase, aparent ideologic, înstrăinarea acti