România în ultimii douăzeci de ani şi mai bine a trăit într-o continuă nevroză, într-o continuă vibraţie negativă. Întrebarea este: cînd ne potolim? Cînd ne revenim? Cînd trăim şi noi dincolo de isterie, de depresie? Cînd începem să vrem să ne vindecăm? Motto:“Vindecare, ochii plînşi vor să te vadă”

Trauma. Furia. Zvîrcolirea. Depresia. Nevroza Uitîndu-ne în urmă, la cei deja peste douăzeci de ani de cînd s-a schimbat sistemul politic în România, privirea inevitabil se opreşte pe continua vibraţie negativă în care ne-am înfăşurat. Sîntem nemulţumiţi, sîntem acri, sîntem isterici, sîntem violenţi. Sîntem conflictuali. Sîntem depresivi. Ieşiţi din cuşca de fiere a consensului forţat, a stalinismului internalizat, a statutului de victimă chinuită la foc mărunt de un călău leneş şi prost, ne-am repezit în libertatea de a ne putea exprima nemulţumirea, furia, supărarea pe lume şi viaţă. Ne simţim obligaţi să punem accentul numai pe rău, pe disfuncţional, pe catastrofă. Nimic nu e bun.

Reacţii disfuncţionale la o istorie recentă disfuncţională Societatea românească este un reactor de fiere şi de suferinţă, cu arcul întins la maxim timp de decenii de disfuncţionalitate comunistă. Pe principiul acţiunii şi reacţiunii, vedem cum toate tensiunile sociale acumulate în deceniile de sistem politic autoritarian, totalitar, bolşevic, comunist, stalinist, ceauşist defulează. De mai bine de douăzeci de ani încoace tot vedem o zvîrcolire socială de comportamente vehement reactive ce pot fi puse pe seama traumelor suferite în anii comunismului. Acţiune şi reacţiune, într-un ciclu karmic căruia nu sîntem în stare să-i punem capăt. Toate îngrădirile de libertate, odată comunismul căzut, ne-au detensionat de manieră disfuncţională, ne-au făcut să ne repezim în extrema cealaltă. Ca un arc prea comprimat, am ţîşnit de la prea prea la foarte foarte.

Exemple de reacţii