Calea pe care înaintează proza lui Augustin Buzura de, iată, o jumătate de veac (Capul Bunei Speranţe apărea în 1963, cu o prefaţă de Mircea Zaciu) rămâne, în substanţă, una ardelenească, a dreptei cumpene. Nici inoperante anchete hiperintelectualizate, care pierd din vedere viaţa pură şi simplă, nu-l seduc, nici microscopii cotidiene diminuând periculos statura omului nu-l atrag.

Omul, ne spune cu fiecare carte scriitorul, cu o patimă a rostirii sfătoase şi subtile nedisimulată, se cuvine să fie/să devină o „moacă” terestră, frumos şi bine împlântată în pământul acestei lumi. Precum o poartă de Maramureş, spuneam altădată, gândindu-mă nu doar la locul de baştină al prozatorului (şi, părtinitor, la jumătatea mea maramureşeană), ci şi la masivitatea blândă/îmblânzită a staturii sale, la verticalitatea sobru, dar migălos ornată a perspectivei asupra lumii, la încăpăţânarea, cu nedomolite condiţionări etice, de a nu se apleca sub vremi, oricare ar fi ele.

Înainte de 1989, dar şi după, cărţile lui A.B. se înscriu în zona prozei preocupate cu precădere de investigarea adevărului. Literatura nu configurează o supra-realitate pur fantasmatică, o „creatură” net diferită de autorul ei, ci este realitatea însăşi. A.B. nu inventează personaje, ci le trăieşte, interogându-le. Punctul său de vedere constituie urzeala pe care se aplică desenele vocilor romaneşti. Punerea problematică în ecuaţie a existenţei se produce în seama unui eu în derivă, pentru care istoria nu rămâne un fundal exterior. Dramele de conştiinţă nu sunt imponderabile, ci ancorate adânc şi irevocabil într-o realitate organizată independent de voinţa individului. Vizând zonele obscure ale motivaţiilor ultime, A.B. nu afirmă, ci întreabă. Personajele sunt convocate, printr-un artificiu romanesc, într-un spaţiu al crizei şi urmărite în întreaga lor „nerealitate lumească”, într-un efort febril d