Sunt de-a dreptul ridicole zvâcnirile, mai mult sau mai puţin gălăgioase, ale diverselor personaje de pe scena politică românescă – multe dintre acestea devenite oarecum notorii doar prin interesul, de cele mai multe ori comandat ori plătit, pe care îl primesc din partea mass-media – ce îşi spun, doar ei!, purtători ai drapelului dreptei româneşti.
Când stai să-i asculţi pe unii dintre ei, mai-mai că-ţi vine să crezi că instalarea lor în fruntea statului este o chestiune de timp, foarte scurt, că europarlamentarele de anul viitor vor umple băncile Bruxelles-ului cu iluştri bărbaţi români de dreapta adunaţi de prin fundaţii şi partide minuscule, iar adjudecarea fotoliului de la Cotroceni va fi o formalitate, fiind gata încălzit tot pentru ei.
Aş începe cu fundaţia cu pretenţie de arbitru moral al unui partid în devenire, care şi-a făcut un port-drapel din împroşcarea cu noroi a formaţiunii politice din care provin mai mulţi dintre membrii ei. |i înjură copios pe foştii lor colegi de partid, o fac mai abitir decât social-democraţii, dar îi numesc, ceva mai şoptit, când cred că nu-i aude nimeni, „viitorii lor aliaţi”. |n traducere liberă, dăm în ei până iese sânge, dar ne bazăm pe spinarea lor tăbăcită pentru a obţine, cândva, un oscior...
Tot urât îi miroase acum portocaliul şi liderului Forţei Civice, ajuns premier sub acest steag. Când a fost, la o adică, să îşi asigure un post în Senat, domnului Mihai Răzvan Ungureanu i-a mirosit a lavandă participarea la alegeri pe o listă a cărei locomotivă au fost democrat-liberalii. Acum nici nu vrea să audă de o fuziune sănătoasă şi revigorantă, prin absorbţie, între minuscula sa formaţiune politică şi PDL, crezându-se un arhanghel pe care nimeni nu-l mai poate opri în galopul către Cotroceni; probabil abia acum i-a căzut greu la stomac felul în care a fost trântit din fruntea guvernului prin moţiune
