S-ar putea ca olandezii, care ne-au arătat cu Ungaria că sunt oameni serioşi, să fie serioşi şi la Istanbul. Adică să nu piardă, ceea ce ne-ar ajuta enorm. După cum, rămânând serioşi şi luptându-se, s-ar putea să cedeze oboselii şi presiunii sonore şi emoţionale a peste 50.000 de turci.

Noi s-ar putea să-i batem pe estoni cu unu, doi sau patru la zero. Bine ar fi să-i batem cu cinci, dar e destul de greu, mai ales că ei s-ar putea să vină tocmai cu ţelul ăsta. Să nu ia cinci. Oricâte, două, trei, patru, dar în niciun caz cinci.

E rău că am ajuns să depindem de alţii, dacă făceam măcar un punct acasă cu turcii stăteam liniştiţi acum. Dar suntem aici, în această situaţie, şi trebuie să ne ducem crucea. Şi e foarte important să ne-o ducem dreaptă, indiferent ce s-ar întâmpla. Adică să câştigăm cu Estonia, să lăsăm o imagine rezonabilă de final şi să ne respectăm condiţia de ţară seioasă, de fotbalişti serioşi, de suporteri serioşi.

Putem face asta câştigând obligatoriu contra balticilor, pentru că în 99 de situaţii din 100 România trebuie să bată Estonia. Dacă vom ajunge la baraj, trebuie să luptăm şi acolo, iar dacă vom ajunge la Mondiale, să nu ne mulţumim cu atât şi să încercăm şi în Brazilia să răzbatem cât mai departe. Nu trebuie să ne propunem titlu mondial, semifinală, sfert şi aşa mai departe. Ci doar să ne prezentăm demni şi să transmitem că noi, cei în galben, însemnăm România.

E posibil însă să nu mergem nici la baraj şi automat nici la Mondiale. Nu e bine, dar nici capăt de drum nu e. Acest rău pus la urmă, nu înainte, trebuie să însemne începutul unui drum nou, care să ne ducă până la urmă la alt Mondial. Dacă nu acum, la 16 ani distanţă, măcar la 20, la 24 sau la câţi or fi. Generaţia copiiilor noştri, născuţi după anul 2000, merită şi ea nopţile noastre de la Pasadena.

S-ar putea ca olandezi