Zilele trecute s-a încheiat cea mai extinsă ediţie a Festivalului Enescu, cea mai bogată; poate, una dintre cele mai consistente. Nu e puţin lucru!
Douăzeci şi opt de zile de concerte, câte două, trei şi chiar patru concerte susţinute zilnic, aproximativ 150 de manifestări ce au avut loc în Bucureşti, la Atheneul Român, la Sala Mare a Palatului, în Sala Auditorium a Muzeului Naţional de Artă, în Piaţa Festivalului, la Palatul de Justiţie, în multe dintre marile oraşe ale ţării. Împreună dau senzaţia unei agreabile oboseli pe care o resimte publicul de concert. Au fost de faţă aproape şaptezeci de jurnalişti de specialitate sosiţi din toate colţurile lumii, importante companii media naţionale şi internaţionale au preluat transmisiile evenimentelor. Mari personalităţi ale vieţii muzicale actuale, dirijori, solişti, muzicieni performeri, cunoscute formaţii camerale şi – printre altele – celebre orchestre simfonice au evoluat pe scenele de concert. Muzica enesciană în valorile importante ale acesteia, creaţii muzicale româneşti, în mod special cele actuale, au putut fi audiate de publicul larg.
De ani buni, Festivalul Enescu a devenit un veritabil brand de ţară. Cultură avem! La anume nivele. Altele sunt cele care ne lipsesc. Bucureştii au devenit un veritabil centru mondial al muzicii, un centru iradiant, capabil a găzdui, a atrage valori dintre cele mai importante.
Ce-mai! Obrazul subţire cu cheltuială se ţine... zice o vorbă din bătrâni. Obraz avem, cheltuială facem, cu subţirimea mai avem probleme. Înainte de concertul final, actualul ministru al Culturii a ţinut a mulţumi – pe bună dreptate! – celor care au făcut posibilă această ediţie, conducerii manageriale şi artistice a Festivalului, Guvernului, cel care a hotărât finanţarea din bani publici a manifestărilor festivaliere. În mod cu totul paradoxal, reacţia sălii a fost diferită. Guvern
