Toata povestea din jurul privatizarii CFR Marfa imi pare o dramoleta. Desi in general nu cred in conspiratii, in acest caz explicatia cea mai simpla este intelegerea intre cele doua parti sa nu se intample nimic. Vanzatorul - Guvernul - nu a vrut niciodata sa vanda compania, din care clientii politici trag bani frumosi. Cumparatorul - GFR, o firma ca de stat, condusa de fosti directori de la stat - nu a vrut niciodata sa cumpere, pentru ca este unul dintre clientii aia politici care fac bani frumosi. Doar presiunea FMI a facut ca aceasta privatizare sa inceapa. Asa ca Guvernul si GFR s-au inteles sa zica ca FMI si sa faca tot ca ei, scrie Ovidiu, pe blogul La coltu' strazii.
Printre ei, intriga secundara, presedintele are ca unic scop sa castige capital politic sau macar sa il mai traga putin in jos pe Ponta.
Membrii cabinetului Ponta isi paseaza unul altuia responsabilitatea: premierul catre ministrul transportului, iar aceasta catre seful comisiei de privatizare (unul dintre ultimii apropiati ai lui Fenechiu ramasi in minister) si catre consultantii angajati (si platiti generos, nu ma indoiesc). Dincolo de fuga de raspundere, este straveziu sentimentul de usurare ca s-a terminat si cu povestea asta. De partea cealalta, GFR lanseaza din cand in cand comunicate de presa de tipul "sa facem totul", adica un bla-bla golit de continut, impreuna cu poza patronului in pozitii atent studiate. Singura "scapare" a fost cererea GFR de a desecretiza contractul de privatizare, un gest mai ferm ingropat rapid de ambele parti.
Privind retrospectiv, si pentru un nestiutor ca mine este evident ca acest contract nu se putea incheia la timp. Este practic imposibil de indeplinit conditia de a avea totul gata in 60 de zile, in conditiile in care termenul legal pentru raspunsul Consiliului Concurentei este de 5 luni si este de asteptat ca intr-un dosar at
