Creştinii reprezintă aproape o treime din populaţia Coreii de Sud, o ţară în care majoritatea bisericilor de acest tip aparţin cultelor neo-protestante, iar celelalte, Bisericii Catolice.
De altfel, este aproape imposibil ca o plimbare pe oricare dintre străzile capitalei Seul să nu-ţi scoată în cale o biserică.
Adesea, acestea sunt vizibile de la distanţe apreciabile graţie crucilor disproporţionate, care continuă să atragă atenţia şi pe parcursul nopţii, pentru că rămân luminate.
Dar dincolo de ceea ce ţine de detaliile vieţii religioase, creştinismul joacă în Peninsula Coreea un rol major din punct de vedere umanitar, politic şi chiar strategic. Numeroşi creştini sunt implicaţi, prin reţele coordonate adesea de pastori, în popularizarea creştinismului în Coreea de Nord. Există chiar un trafic de Biblii de buzunar care sunt introduse în Nordul comunist prin China şi care, se speră, ar putea contribui la erodarea în timp a controlului exercitat de dictatura de la Phenian asupra populaţiei. Asta, într-o ţară în care singura divinitate oficial recunocută e una cu trei capete şi prenume care pornesc de la Kim: Ir Sen, Jong Il, Jong Un. O ţară care, pe de altă parte, fusese supranumită până la începerea războiului inter-coreean (1950-1953) drept Ierusalimul Orientului, dovadă cât de adânc se înrădăcinase creştinismul în zonă. Comunismul de sorginte stalinistă care s-a instalat la Phenian a generat, însă, un adevărat cutremur care a inversat polii: Nordul a devenit leagănul ateismului, iar Sudul punctual focal al creştinismului. De reţinut, apoi, un alt amănunt interesant: fondatorul Coreii de Nord, Kim Ir Sen, a fost el însuşi un creştin practicant în prima parte a tinereţii. Cu toate acestea şi dat fiind faptul că provenea dintr-o familie extrem de religioasă, Kim Ir Sen a rămas în istorie, printre altele, ca unul dintre cei mai eficienţi demolatori
