Nu mai există nicio îndoială că vine sfârşitul lumii. Al lumii în care m-am născut, ceea ce pentru mine echivaleză cu sfârşitul lumii întregi. Sunt tot mai puţine ferestrele pe care le vezi seara luminate, şi din ce în ce mai rari paşii oamenilor care trec pe drum. Oamenii doar se trec, nu mai trec, în afară de drumul acela de la urmă, pe care e obligatoriu să-i vezi trecând. Dar nu oricum, ci musai fudulindu-se, adică ferchezuiţi cum n-au fost niciodată, gătiţi cu hainele lor cele mai bune şi împodobiţi din creştet până la picioare cu flori. Când umblau în gumari şi-n ţoalele alea de toată ziua, ştiau să zică bună ziua şi să intre în vorbă cu toţi cei de pe la porţi. Intratul ăsta nu mai e de nasul lor acum, spre deosebire de intratul în pământ, care-i face să fie atât de încrezuţi!

Săptămâna trecută i-a venit rândul la fudulire lui Anghel Picheru. Când era viu se putea înţelege oricine cu el, vorbea frumos cu toată lumea, nu era deloc închipuit! Mai prin vară s-a împodobit cu flori Calache, cel de-a fost şofer la ceape. Îi făceai cu mâna, oprea să te ia, şi ce bine îi stătea cu mâinile pe volanul buceagului, cu ele pe piept nu prea i-a stat, bine adică, dar el nici măcar nu s-a sinchisit. Simion al lui Baron, altă poamă de şofer, n-a mai aşteptat vara ca să-şi dea în petic. A pornit spre cimitir prin primăvară. La femei e parcă fudulia şi mai mare. În orice caz, la Manaica a cam fost. Lasă că ea şi-n timpul vieţii obişnuia s-o facă pe cucoana, însă, acolo, în remorcă, cu cel mai bun batic al ei pe cap, şi fără pic de negreală sub unghiile de la mâini, de ziceai că nu dăduse niciodată cu sapa, Doamne, ce s-a mai cuconit! Soră-sa o ruga să deschidă ochii, ca să se uite un pic la salcâmii proaspăt înfloriţi, dar ea n-a vrut să se uite neam. Nici la şcoala în care a învăţat să scrie şi să citească nu s-a uitat. Ar fi fost o ruşine fără seamăn dacă apărea fos