Înainte de orice, înainte de a aprecia dacă e unul bun sau mai puţin bun, se cuvine spus că „Cei ce nu uită”, spectacolul realizat pe un scenariu propriu de Gavriil Pinte la Teatrul “Regina Maria” din Oradea, e unul absolut necesar.

Necesar deoarece sunt parcă prea multe indicii că am început să uităm ceea ce s-a întâmplat în anii comunismului în România, ba chiar să scuzăm unele fapte. Iar între a ierta şi a scuza diferenţa e una ce depăşeşte aria semanticii. Am cam început să uităm noi, cei ce am trăim o parte mai mare sau mai mică a celor 50 de ani de comunism, iar cei ce s-au născut odată acei ani încheiaţi şi nu au simţit pe propria piele ce a însemnat experimentul totalitar nu ştiu nimic, ori nu vor să ştie nimic, ba chiar sunt ajutaţi să nu ştie nimic, în primul rând din cauza felului în care e azi predată istoria României în şcoală, dar şi din pricina modului în care prea mulţi dintre noi ne “reevaluăm” experienţele, trăirile, durerile de odinioară şi ne denaturăm amintirile. Nu neapărat din mauvaise conscience ci, fiindcă dezamăgiţi de ceea ce ne oferă prezentul, ne scapă parcă prea uşor şi cam iresponsabil acel cumplit, cumplit de nedrept, de mincinos, de pernicios “era mai bine înainte”.

Cei ce nu uită e un spectacol de conştiinţă civică. Care vrea să ne spună că nu era nicidecum bine înainte. Că nu avea cum să fie bine câtă vreme acel înainte a fost unul al crimei, al terorii şi al lipsirii de libertate. A absenţei oricărei libertăţi. În primul rând, a suspendării libertăţii de gândire.

Proiectându-l, gândindu-l, scriindu-l şi apoi montându-l, Gavriil Pinte l-a dorit mai mult decât un exerciţiu de memorie sau de rememorare. A vrut să facă din el şi unul de implicare. Nu ne-a cerut să fim numai martori, ci şi părtaşi la suferinţă. A vrut ca preţ de două ore, două ore şi ceva cât durează reprezentaţia concepută în trei acte fără pauză într