În acest moment nici o companie antreprenorială românească nu este capabilă să obţină un credit de 200 de milioane de euro. Punct.
Era o concluzie ce putea fi trasă înainte de începerea procesului de privatizare a CFR Marfă dacă printre condiţiile de înscriere la licitaţie s-ar fi numărat şi bonitatea ofertanţilor, o condiţie care de altfel ne-ar fi scutit şi de circul de la Oltchim. Şi totuşi, piesa de teatru absurd a fost pusă din nou în scenă, cu aceeaşi regie, dar cu actori diferiţi. CFR Marfă nu putea fi privatizată aşa, iar toată lumea ştia lucrul acesta.
Indicatorii GFR, compania lui Gruia Stoica, peştele mic ce a vrut să înghită peştele mare CFR Marfă, nu sunt dintre cei mai străluciţi. Rotunjind, lucrurile stau cam aşa, la nivelul anului 2012: venituri de cca. 200 milioane de euro, cu o marjă de profit net de 3,4%; datorii de peste 100 milioane de euro, cu un raport datorii/active de 0,68. Capitalul social este însă de doar 6,1 milioane de lei, iar viteza încasării creanţelor este de 95 de zile, ceea ce poate indica o mică problemă de cash-flow. Una peste alta GFR nu este o afacere proastă, mai ales că vorbim de transporturi pe căi ferate, un domeniu foarte complicat. O comisie de analiză a unei bănci ar credita-o, fără îndoială, dar nu cu mai mult de câteva zeci de milioane de euro. Iar asta s-a şi întâmplat, adică GFR a primit 30 milioane de euro, atenţie, de la un consorţiu de bănci ce au hotărât să-şi împartă riscul. Faptul că Gruia Stoica insistă că are toţi banii, nu face decât să-l ridiculizeze şi să trezească amintirea unui Dan Diaconescu ce arăta ziariştilor pungile cu două milioane de euro. În lumea asta a marelui business nu există minuni, nu apar de nicăieri investitori strategici invizibili. Iar astăzi apetitul băncilor pentru creditarea investiţiilor este scăzut, în special în România unde Guvernul este un client suficient de
