Numirea unui politician la Institutul Cultural Român este indiciul că decăderea instituţională provocată de modificarea legii de organizare continuă şi că această involuţie este ireversibilă.

Departe de vuietul Roşiei Montane și de con­troversele generate de indicaţiile preţioase ale primului ministru în chestiunea justiţiei, o altă instituţie descoperă beneficiile modului în care guvernarea social-libe­rală înţelege să ducă, până la capăt, politica de gospodărire atentă şi eficientă a treburilor publice. De la Institutul Cul­tural Român, aproape lichidat în mandatul lui Andrei Marga, ne sosesc mesaje încu­ra­ja­toare. În fine, măcar unul di­n­tre vicepreşedinţii statutari a fost desemnat de Senat. În ce­le din urmă, ambiţiosul pro­gram de redresare al ICR poate să beneficieze şi de aportul lui Liviu Sebastian Jicman, ti­tu­larul acestei poziţii prestigioase.

Noul vicepreşedinte al ICR este exponentul vre­murilor în care trăim. Parcursul domniei sa­le este, în acord cu informaţiile furnizate de agenţiile de presă, unul eminamente politic. Candidat în mai multe ocazii din partea PNL, ales consilier la Sectorul 6, sector condus, de­loc întâmplător, de soţul actualului ministru al Transporturilor, domnia sa se recomandă, gra­ţie CV-ului, ca o autentică competenţă uni­versală în materii extrem de diferite. Sprijinul politic al PNL l-a aşezat în po­ziţii cheie ale administraţiei centrale, iar gama acestora variază de la sănătate publică până la restituirea pro­prie­tăţilor, sfârşind cu poziţia de şef de cabinet la Ministerul Cul­turii. Este, să admitem, o ca­rieră impresionantă, ce ilus­trează avantajele unei opţiuni politice înţelepte. Calitatea de vicepreşedinte ICR este în­cu­nunarea naturală a unui cursus honorum.

În urmă cu mai mult de un an, în momentele în care linşajul mediatic al echipei Patapievici-Mihăieş-Tania Radu se desfăşura în depli