Nu mi-am închipuit niciodată că viaţa politică a unui stat poate ajunge să semene cu hărţuiala promiscuă a unor zurbagii de mahala. Şi încă mahalaua e în avantaj: are regulile ei, ştaiful ei şi, mai ales, locul ei. Nu se dă drept altceva decît este.

Or sunt zile cînd, privind la televizor, sau răsfoind ziarele, mi se pare că am fost exilat într-un ţinut incert, fără legi, fără consistenţă, fără sens: un fel de corabie a nebunilor, al cărei echipaj joacă barbut în plină furtună. Sunt indignat, sunt exasperat, sunt sătul. Vreau să aud voci civilizate, vreau să văd portrete oneste şi cît de cît omeneşti, vreau să trăiesc într-o atmosferă de bună-cuviinţă, de respect pentru limba română, de responsabilitate. Vreau un pic de stil, un pic de distincţie, un minim de eleganţă şi de sportivitate. Nu mai suport să aud cum îşi vorbesc unul altuia preşedintele şi primul ministru din ţara mea. Nu mai contează cine are dreptate. Şi cîtă! Contează nivelul inadmisibil al disputei, limbajul ei, suficienţa grosolană a replicilor. Şi de o parte şi de alta asistăm la un turnir al dispreţului: şi preşedintele şi premierul cultivă voluptatea deriziunii, a atacului de cartier. Băsescu: „Ponta e un mitoman”. Ponta: „Băsescu minte de îngheaţă apele”. Băsescu: Ponta e pisoi, pisicuţ, bebeluş, dar şi porc greu de înghiţit, luat de prost la Bruxelles, vinovat de ratarea Nabuco etc. Ponta: Băsescu e mai rău ca Ceauşescu, e dracul, i-a murit curajul, face circ, urăşte poporul, iese ca un cuc la ora 18.30, e demn de ignorat. Băsescu vorbeşte ca un şef de echipaj care spală pe jos cu subalternii, Ponta vorbeşte ca o ţoapă ofensată, care „nu se coboară” să comenteze, face ironii de parlagiu şcolit la fără frecvenţă, „nu dă atenţie” vorbelor de la Cotroceni, aşteaptă răbdător încheierea mandatului prezidenţial. Băsescu e sumbru, oţelit, ameninţător şi şugubăţ, Ponta e „haios”, „fac