Raţ s-a revoltat pe bună dreptate înaintea meciului cu Estonia. Din cauza noastră, a celor care mai credem în ideea de naţională a României, din cauza noastră, a celor care dăm titluri de genul “De-acum se vede Rio”, ei, scumpii noştri tricolori, bibelourile noastre de porţelan galben riscă să…. Nu, nu să se spargă, ci să pară o generaţie de rataţi. Aşa e, Răzvane, cum să apari cu titluri din astea optimiste şi mobilizatoare? Cum să fiţi voi obiectul speranţei populare? Cum să înflăcăraţi voi sufletul şi imaginaţia a milioane de români? Voi vreţi să fiţi lăsaţi în pace, în mediocritatea voastră absolută. Asta voia să ne spună dragul de Răzvan, am înţeles.
Sînteţi mediocri, nu sînteţi rataţi. Ştiam.Nu ne-am calificat nicăieri. Nu avem motive de sărbătoare. Mergem la barajul de calificare pentru Cupa Mondială pentru că sîntem barza chioară căreia Dumnezeul fotbalului îi face cuib din cînd în cînd.
Mergem la baraj pentru că Olanda e o naţiune fotbalistică respectabilă, nu pentru că am fi arătat altceva contra Estoniei. Continuăm să arătăm ca o echipă fără antrenor. Cu posesie remarcabilă doar în propria jumătate. Fără o idee, fără scheme pregătite, muncite. Cu prima ocazie de gol în minutul 72, fiindcă penaltyul a fost un cadou de fundaş! Totul după ureche, la ce-o ieşi. Precipitaţi, agitaţi, înjurînd ca la uşa cortului, aşa ca Bourceanu, gladiatorul. Măi, măi! Înjurau şi gladiatorii de mamă cînd se luptau cu leii şi cu tigrii? Dar noi ne-am luptat cu nişte flăcăi blonzi, de la Marea Baltică.
Nici lei, nici tigri, doar nişte fotbalişti modeşti din liga a treia spre a patra a fotbalului.2-0 cu Estonia este încă un semn de mediocritate. Nu de ratare. Ca să ratezi, trebuie să faci ceva important. Să ajungi în sferturile unui Campionat Mondial, iar acolo, aproape de semifinale, în prelungirile unui meci între vis şi coşmar să pierzi totul în cîteva secun
