Matei nu mă mai ţine de mână. E mare. Băiat mare! Zburdă-n stânga mea. Zburd şi eu cu el, într-un joc imaginar pe care doar noi doi îl ştim. Mergem spre Sfântă. Îmi povesteşte despre misiuni posibile şi imposbile, despre eroi din lumi numai de el ştiute, despre cât de tare e, mamă, jocul ăsta!
„Să îl jucăm toţi, da? Eu, tu şi tata! N-o să mă învingeţi, ai să vezi!”. Matei a terminat de citit primul roman al vieţii lui. Cuvânt după cuvânt. Emoţie după emoţie. „Harry Potter e cel mai cel dintre toţi! E o minune! Tu crezi în minuni, mamă?”. Şi-mi desenează-n minte, în milioane de detalii, lumea în care el şi Harry sunt unul. Matei e fericit!
„Pe aici nu-i voie, doamnă! E coada la Sfântă! Să-nconjuraţi!”. Şi-nconjurăm. Un zid de creştini stă izbit la pământ. Se roagă oamenii în legea lor, în suferinţa lor, departe de Sfântă, departe de preoţi, îngenuncheaţi ca după o lungă boală căreia îi caută toţi, deodată, vindecarea. Cutia milei a ajuns printre ei. Feţele se ridică, pumnii de bani se ridică şi ei.
Ţopăitul îmi dispare. Mintea îmi balanseză între eroii îngerului de opt ani şi gândurile-mi mai vechi de trei decenii. „Matei, o să te pierd prin miile de oameni!”. Şi Matei râde. „Nu-ţi fă griji, mamă, te găsesc eu pe tine!”. Ne strecurăm prin mulţime, bântuiţi, parcă, de o dorinţă ciudată de a vedea fiecare bucată de tablă ajunsă pe tarabe în mii şi mii de chipuri ale lui Hristos, ale Sfintei Parascheva, ale Maicii Domnului.
În faţa Sfintei de la Iaşi, scoasă de ziua ei în drum, mintea începe să-mi ruleze un film pe care vreau să îl îngrop. Măcar azi, că-i Sărbătoare!, să nu mai ştiu de chipuri cioplite în forme de bani, de popi pentru care milioanele se fac doar din „pomelnice cu sume modice”, de alţi popi care ne vorbesc de afaceri cu mai mult har decât ne citesc din Scriptură. Şi încep să mă rog în gând, în linişte, cu ochii deschişi cât să îmi
