Manifestațiile pașnice agregate la începutul lui septembrie în toată țara reprezintă, atât pentru simpatizanți, cât și pentru critici, un fenomen de societate imposibil de trecut cu vederea. Amploarea, perseverența și civismul lor ne-au lăsat gură cască pe toți, cu atât mai mult cu cât nimeni nu credea că societatea românească mai posedă resurse pentru așa ceva.
Drama Pieței Universității din 1990, când minerii puneau căluș democrației spontane, a frânat vreme îndelungată procesul de reactivare autentică a societății civile. Dovada fiind faptul că, în acest răstimp, mișcările colective de orice fel s-au remarcat prin lipsă de vlagă sau vulnerabilitate la manipulări. De atunci încoace a trecut, însă, aproape o generație. Copiii sau nou-născuții de ieri sunt, azi, oameni activi, eliberați de complexele părinților și cărora un Ion Iliescu nu ar mai îndrăzni să le adreseze măcar un cuvânt. Surpriza declanșată pe plan social, în urma deciziei guvernamentale de a da undă verde exploatării de la Roșia Montană, reprezintă (dincolo de scânteia declanșatoare care putea, sau risca să fie alta) o problemă în sine, pe care formatorii de opinie au datoria să o abordeze în toate implicațiile ei.
Oricât de talentat, cultivat sau apreciat ar fi un scriitor, atunci când decide să coboare în cetate, asumându-și onoranta postură de editorialist, e preferabil, spre binele tuturor, să-și pună la bătaie discernământul și echilibrul, pentru a drămui cât mai just situații precum cea menționată; căci opinia sa va deveni, pe baza argumentației respective, și a altora - mai mulți sau mai puțini. În Observatorul cultural din 10-16 octombrie, bunăoară, d-l Bedros Horasangian aplică „protestelor de toamnă“ mai degrabă stilistica prozatorului care nu este decât grila ceva mai atentă a jurnalistului care, de câțiva ani buni, se dorește a fi. Astfel, tușele sa
