În volumul Viitorul nu ia prizonieri, Şerban Cioculescu face o trecere în revistă, lucidă și relativ detașată, a celor mai importante aspecte legate de temerile și fobiile românilor, cu accent pe riscurile externe – toate fiind părţi mai mult sau mai puţin importante ale grilei de lectură a lumii de afară. Rând pe rând, este evaluată consistența reală a acestora și probabilitatea de a se îndeplini.
Ce altceva decât un dulce şi consimţit prizonierat poate fi lectura captivantă a unui subiect interesant, ajutat de o scriere cursivă şi bine închegată? Mai ales că autorul reuşeşte un autentic dialog cu cititorul, în care pot coexista deopotrivă punţi de acord şi dezacord. Şi totuşi, atât subiectul, cât și abordarea sunt departe de a fi unele consensuale, felul în care ne putem gestiona geografia și anxietățile colective fiind foarte ofertant în mize și controverse.
Titlul volumului Viitorul nu ia prizonieri al lui Şerban Cioculescu mi s-a părut, franc vorbind, irezistibil. Este grav şi ameninţător, cu un parfum tolstoian, dar cu o rază de speranţă ce răzbate din investigarea posibilităţilor de „gestionare“ a geografiei şi propriilor anxietăţi colective. Autorul recurge la un newspeak extrem de aluziv, pentru că să nu iei prizonieri înseamnă, de fapt, să nu laşi în viaţă, să nu cruţi pe nimeni.
Fără a strica plăcerea lecturii, mărturisesc că eu am găsit că firul roşu al cărţii mizează mai mult pe ideea responsabilităţii ori a liberului arbitru. Astfel citit, viitorul nu ia prizonieri pentru că nu se luptă cu nimeni. El doar face loc (tăcut şi implacabil) celor care reuşesc să nu fie victimele propriilor dificultăţi, lupte sau anxietăţi. Sau, în cuvintele lui Şerban Cioculescu, „totul este alegere şi calcul din partea elitelor care deţin puterea, negociere cu societatea şi compromis“.
Temerile noastre toate
Car
