Marea performanță a romanului Negru și roșu este felul în care împletește polifonic teme spinoase, pline de capcanele prejudecății și ale blocajului mental, scoțându-le în acest fel de sub statutul de miză a cărții.

După o tăcere de nouă ani, unul dintre cei mai interesanți prozatori de după 2000 revine cu un roman foarte curajos. Ioan T. Morar reușește să-și onoreze astfel in­co­moda performanță din Lin­denfeld (2004), o carte de mare virtuozitate și de ace­ea greu de depășit, pe un su­biect nostalgic (a murit sa­tul șvab), dar violent re­mixat în ludic, thriller, de­riziv și, simultan, în gro­tesc.

Cu Negru și roșu, autorul a ales de bună voie să intre fix în ochiul vulcanului: sfâr­șitul celui de-al doilea război mondial, „vă ordon, treceți Prutul!“, masacrul de la Odessa și deportarea țiganilor. Nici că se putea subiect mai exploziv, dar Morar ie­se teafăr din rețeaua de infraroșii a sus­piciunilor (cât p-aci, totuși, să atingă cel pu­țin un fir exploziv: gloria, aici cam și­fonată, a Armatei Române), pentru că i-a fost clar de la bun început pe ce se poate baza ca adevăr istoric. Și n-a depășit gra­nița, ci a lăsat ficțiunea să coloreze ta­bloul, fără să clintească nimic din desenul dat. „Acest roman este o ficțiune care s-a intersectat, în mod inevitabil, cu unele personaje reale, ale căror replici în ca­drul lui țin tot de ficțiune“ - sună, de alt­fel, avertismentul lui Ioan T. Morar.

Ce găsim în planul adevărului is­toric: în primul rând, pe ge­ne­ralul Ion Antonescu, cu carisma lui rece, intimidantă (distanță, distanță și iar distanță separă por­tretul Mareșalului, la Ioan T. Morar, față de cel din Delirul lui Marin Preda). Gă­sim controversata trecere a Nistrului, blestemata campanie de la Odessa și re­presaliile-masacru asupra evreilor, ale că­ror consecințe rostogolesc la vale ce mai con­tinua să stea în picioare din iluziile ma­re