Undeva, anul trecut, când mă aflam în mijlocul furtunii mele existenţiale şi aproape că mă îngenunchease răutatea celor care, fără a mă cunoaşte, mă puneau la zid şi mă ciuruiau cu mitralierele nemiloaselor limbi, am întrebat-o pe colega mea, Iuliana Marciuc, ea însăşi trecută, ani de zile, prin supliciul comentariilor răutăcioase ale unora şi altora, cum rezistă? Cum de nu şi-a luat câmpii, după atâţia ani de execuţie publică, de marş forţat al celor din jur cu bocancii prin sentimentele sale, de lături zvârlite peste povestea de iubire dintre ea şi Adrian Enache? Cum a reuşit să nu sucombe citind răutăţile colegilor din presă şi, mai ales, abundentele comentarii din subsolul articolelor, aparţinându-le unor iluştri anonimi, mustind a ură, resentimente şi frustrări? "La început m-au durut şi pe mine foarte mult. Dar cu timpul am învăţat să le ignor."

Am luat aminte la cuvintele Iulianei. Deşi e al naibii de greu să îmbraci o armură care să te apere de atacurile hoardelor din jur. Însă, din acea zi, am început să aplic şi eu zicala „câinii latră, caravana trece”, încercând să mă autoconving că „nu mor caii când vor câinii”… Am devenit imună la ura celor din jur care, încetul cu încetul, s-au liniştit în ceea ce mă priveşte, dar nu pentru că le-aş fi devenit brusc simpatică, ci pentru că la orizont au apărut alte victime, alte vieţi de pus la zid, alte trăiri de batjocorit, alte suflete de împroşcat cu noroi şi zoaie.

M-am uitat, în ultima perioadă, dintr-o pură curiozitate jurnalistică, la "comment"-urile ce însoţeau articolele referitoare la vedete din showbiz sau la colege moderatoare de emisiuni. Mi-am dat seama că ura anonimă nu are hotare! Indiferent de conţinutul articolului, comentariile, de o abjecţie greu de descris, spălau pe jos cu oameni care, de multe ori, au trudit ani, decenii sau chiar vieţi pentru a-şi clădi un nume, pentru a