„Sângele creştinilor este sămânţa Bisericii”, spunea în plină eră a persecuţiilor Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei. Ştim cu toţii că primele trei veacuri ale erei creştine au fost cele mai sângeroase şi mai de lungă durată ca manifestare a opoziţiei şi represiunii împotriva religiei creştine. Începând cu martirajul arhidiaconului Ştefan, primul mucenic creştin, trecând prin perioadele de domnie ale împăratului Nero şi ajungând la ultimii mari prigonitori trupeşti ai creştinismului din primele trei veacuri creştine, împăraţii romani Deciu şi Maxenţiu sângele creştinilor curgea precum apa râurilor.

Biserica creştină primară şi membrii săi trăiau urmăriţi de imperativul dat de împăratul Nero: „Este interzis ca voi (creştinii) să existaţi!” Perioada aceasta s-a încheiat la anul 313 odată cu Edictul de libertate dat de către împăratul Constantin cel Mare.

În era curajului de a-l mărturisi pe Hristos creştinii au început să venereze rămăşiţele trupeşti ale mărturisitorilor credinţei creştine încă din timpul perioadei apostolice, cinstirea primind mai apoi caracter de cult, numit Cultul Sfintelor Moaşte.

Iată cum sunt definite Sfintele Moaşte în accepţiunea Sinodului al VII-lea: „Acestea sunt rămăşiţe pământeşti din trupurile sfinţilor, pe care Dumnezeu le-a învrednicit de nestricăciune” şi pe lângă nestricăciune au dobândit de la Dumnezeu şi harul facerii de minuni“

Sfânta Parascheva s-a născut în anul 1025, în Turcia, pe ţărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol, azi Istanbul. Din pruncie, a urmat sfaturile mamei sale Sofia, mergând la biserică şi făcând milostenie celor săraci. Silită să se căsătorească, ea fuge în noaptea nunţii împărţind averea la săraci şi eliberând pe toţi robii, merge la Constantinopol şi apoi la Mănăstirea Heracleea Pontului, petrecând în posturi aspre şi rugăciuni stăruitoare. Trăieşte, ca şi Maria Egip