Fostul președinte american F.D. Roosevelt spunea că „schimbările sociale sunt dificil de realizat în societatea noastră, dacă nu apelezi la sentimente“. Teatrul folosește sentimentele din plin. Acum ar fi un bun moment pentru ca istoria recentă și actorii săi duplicitari să fie izolați definitiv.
Helen Freshwater publica în 2009 o carte de specialitate în care analiza relația dintre teatru și public. Una dintre cele mai interesante remarce ale sale este legată de faptul că spectacolele britanice de teatru, după anul 2000, trec printr-o fază activă, care promovează implicarea și participarea publicului din ce în ce mai mult. Noua stare de fapt este explicată ca o continuare firească a victoriei în alegeri a lui Tony Blair, în 1997. La nivel guvernamental, laburiștii au manifestat interes pentru o mai mare angajare a publicului atât în sistemul democratic și mecanismele sale, cât și la nivelul autorităților locale, prin promovarea de politici în acest sens atât în educație, cât și în artă.
Dacă felul în care un partid politic alege să-și facă datoria față de cetățenii care l-au ales se resimte și în felul în care se face teatru, întrebarea firească ar fi dacă felul în care se face teatru poate – cu aceeași putere – să activeze felul în care un partid politic sau membrii acestuia își fac datoria față de cetățenii care le-au procurat statutul respectiv.
Asemenea spectacole de teatru există, iar faptul că subiectele sunt din aceeași sferă denotă faptul că infecția din societatea românească de abia acum e pe cale să fie cuprinsă și stopată din contaminarea-i.
Cei ce nu uită..., spectacolul Teatrului Regina Maria din Oradea, este un experiment necesar. Rezultatul artistic lasă de dorit, dar, când sunt atinse teme actuale precum istoria recentă a României, simplul fapt că teatrul își împrumută scena sobră unor asemenea dezb
